vineri, 8 ianuarie 2010

Sweety

Am cunoscut-o acum multi ani... Sa fie 12... Face parte din categoria prietenilor aceia care-ti intra in sufletel si uita sa mai plece de acolo. Unul dintre putinii oameni cu care gandeam la fel... Simteam la fel...
Eu - aiurita si visatoare si indragostita de un tip care nu a meritat nici 0.00000001 la suta din dragostea mea...
Ea - cerebrala, ambitioasa, perfectionista, cu picioarele pe pamant...
Ea era cea care ma zgaltaia puternic cand aveam nevoie sa revin cu picioarele pe pamant, ea era cea care ma tinea in brate cand plangeam de mi se rupeau zagazurile sufletului, ea era cea cu care ma certam din cauza unor conflicte de idei... :-))) Puteti sa va imaginati ca ne-am certat odata din cauza Andreei Marin??? :-)))
Ea incapatanata si rece...
Eu flexibila si pupacioasa...
Eram, practic, la antipozi... Dar poate tocmai asta ne-a apropiat... Am un sac de amintiri cu ea...
Nopti albe in care radeam pana ne durea burta, cafele baute dimineata cu somnul in gene in apartamentul in care am locuit amandoua o perioada...
SI ziua... Ziua aceea superba... Cand eu eram de serviciu (lucram in perioada facultatii ca vanzatoare la un chiosc prin Aviatiei)... Fusese Pastele si ea mersese acasa iar eu ramasesem fiindca lucram... Era o zi aglomerata dupa Paste... Coada mare, lume disperata sa cumpere de toate, nu conteaza ce, sa fie acolo, o zi de aia turbata, stiti voi... Atenta sa nu gresesc, sa dau restul corect... am auzit doar voce aia inconfundabila... care m-a intrebat ceva, nu stiu ce... Eu am intrebat "Poftim???" si am facut ochii mari... Iar ea calma si zambitoare mi-a raspuns tachinandu-ma: "E clar, ma imbogatesc"... Dupa cateva minute bune am realizat ca era EA... EA... SWEETY... Si imaginati-va asa, o explozie de bucurie cand m-am bulucit pe usa chioscului, am dat pe toata lumea la o parte si am alergat sa o iau in brate in mijlocul unei lumi-spectator care se uita ca la circ la noi...
Sau ziua in care am dus-o la Biserica Baratia, romano-catolica... si n-am mai putut s-o iau de acolo... sau ziua in care se certase cu prietenul ei de atunci... Doi incapatanati, amandoi, niciunul nu ar fi facut primul pas spre celalalt desi se iubeau ca chiorii... Era lesinati unul dupa altul... Asa ca mi-am luat rolul de Cupidon si inima in dinti si m-am dus la el si i-am zis... Ca si ea IL IUBESTE.... WOW, ce a tipat la mine atunci... Dar eu eram asa fericita... Eu ma simteam bine... STIAM ca facusem un bine...
Ne scriam... ne scriam mult... Va imaginati doua persoane care stau in aceeasi camera si care-si scriu zeci de scrisori??? :-) Astea eram noi...
SI ieri am revazut-o... Dupa 2 ani si ceva, aproape 3... Ultima data cand o vazusem era insarcinata... Nu mi-as fi imaginat-o niciodata atunci cand stateam impreuna ca se va casatori inaintea mea, ca va face copii inaintea mea... Ea... Ea care era o pudica... O tachinam mereu descriindu-i intamplari care o faceau sa roseasca si arunca cu perne in mine... Nu suporta la acea vreme sa se vorbeasca deschis despre sexualitate... Asa ca mare mi-a fost mirarea cand s-a maritat... Mereu am avut senzatia ca nu i se potriveste haina asta... Dar probabil ca m-am inselat...
Ieri am regasit-o... la fel... pentru mine e la fel... chiar daca maternitatea a lasat urme... chiar daca acum e femeie maritata la casa ei... pentru mine e la fel... e SWEETY...
Si ieri, asa cum imparteam si borcanul cu dulceata si salata si cafeaua, am impartit doua papusi din portelan: o fetita si un baiat. Fetita a ramas la mine si baietelul la ea. Ioana si Ionut... Asa se numesc papusile noastre... Pentru ca a citit pe blogul meu ca nu am primit nicio papusa...
Azi-noapte am dormit cu papusa langa mine, pe perna... cu mana pe ea, ca atunci cand eram copil... cu grija sa nu o lovesc si sa se sparga... O papusa cu trasaturi perfecte si care-mi umple sufletul...
Sweety, multumesc! Pentru tot ce reprezinti in viata mea, pentru toate clipele acelea sublime pe care le-am trait amandoua intr-o vreme cand stiam sa radem si cu sufletul, nu numai cu gura pana la urechi...
Te iubesc pana la cer! Stii tu... :-)

Un comentariu:

Anonim spunea...

Stiu : ..si inapoi!:)
Ti-am mai spus : am citit pe blog-ul tau comentariul despre reintalnirea noastra cu ochii in lacrimi. Foarte multe amintiri....Dupa ce ai plecat am ramas asa, cu gandurile aiurea repetandu-mi intruna: "Doamne, ce trec anii!" De unde pornim in viata si unde ajungem...Mai tii minte cate planuri aveam? Dar cred ca e foarte adevarat ce se spune: "Daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, povesteste-i planurile tale de viata...." Pentru ca adevarul e ca nu prea-ti ies planurile pe care ti le faci, asa cum crezi tu ca vor iesi:) O fi rau? O fi bine? Numai Cel de sus stie...:) Te pup si abia astept sa ne mai vedem...sa povestim...