marți, 3 ianuarie 2017

Nu-i mai feriti pe copii de suferinta!

Nu mi-am propus ca blogul meu sa devina unul de parenting sau de sfaturi pentru parinti, dar astazi, o discutie cu o prietena buna care trece printr-un divort mi-a dat de gandit. Mi se destainuia spunandu-mi, foarte speriata, ca baiatul ei a aflat ca a plans si a inceput si el sa planga, in acel moment copilul aflandu-se intr-o vizita la tatal sau.
I-am raspuns ca nu mi se pare o drama, insa ea mi-a replicat ca doreste sa-l fereasca de suferinta. O atitudine fireasca, zic eu. Cred ca orice parinte doreste sa-si fereasca propriul copil de suferinta, insa nu este oare mai bine sa-l invatam sa traiasca cu acele emotii, sa le accepte si sa le prelucreze ?
Trebuie sa fim constienti ca nu o sa putem fi toata viata in spatele copiilor nostri ca sa-i ferim de suferinta si atunci nu e mai bine sa-i pregatim pas cu pas pentru asta ?
Ce-as fi facut eu ? Pai, in primul rand i-as fi explicat copilului ca da, am plans si ca e o perioada grea si pentru mine si ca mamicile plang si ele uneori, ca acest eveniment neplacut (divortul) ne-a marcat amandurora viata si ca este un moment greu pentru ambii si ca am nevoie de intelegerea si dragostea lui. Astfel, cred eu, baiatul ar deveni protector, responsabil si i-as oferi sentimentul ca a devenit deja un mic barbatel, in loc sa-l tratez ca pe un copil si sa-l scutesc de suferinta sau sa-l mint.
Eu insami am trecut printr-o astfel de experienta. Mama a divortat de tata cand aveam eu 11 ani si am fost martora neputintei si suferintei perpetue a mamei mele care nu intelegea unde a gresit. Intr-o seara, am stat foarte mult de vorba amandoua si i-am spus tot ce cred eu, iar la sfarsitul conversatiei, mama mi-a spus ca se simte foarte bine ca am discutat amandoua si ca nu se astepta sa fiu atat de matura in gandire. Acel momentul a fost girul de credibilitate maxima cu care m-a investit mama mea si, din acel moment, am inteles ca sunt un om mare, iar asta m-a facut sa ma simt tare mandra de mine.
Un alt moment dramatic a fost acela in care am auzit ca fetita unor prieteni, a aflat inainte de Sarbatori ca tatal sau se afla in puscarie, nu in delegatie cum i s-a spus timp de un an si jumatate. Socul pentru fetita a fost imens. S-a simtit tradata si mintita timp indelungat. Si-a rugat unul din bunici s-o duca la tatal sau si a fost foarte fericita ca poate sa-l vada saptamanal. Cred ca si pentru tata si pentru fiica ar fi fost mai usor daca nu i s-ar fi ascuns fetitei adevarul (fetita putea sa-l vada mai des, iar tatal sa aiba pentru ce sa lupte de la o vizita la alta). Stiu, puscaria nu e un mediu propice copilului, dar nici nu poti sa privezi copilul de dreptul de a-si vedea parintele o perioada foarte lunga. Cred ca dintre doua rele alegi raul cel mai mic si atunci cred ca e mai important sa-ti vezi parintele, sa-i dai curaj si putere (chiar si in acea situatie), decat sa-l lasi sa traiasca intr-o minciuna continua sau, mai rau, sa afle de la straini unde este tatal sau. Stim toti cat de "binevoitori" pot fi oamenii in aceste situatii.
La fel de nedrept mi se pare sa nu-i spui copilului ca este adoptat. Am avut un caz la mine in clasa in care o fetita adoptata era atacata constant de colegii sai si jignita, iar parintii adoptivi refuzau sa-i spuna adevarul. Am incercat sa le explic parintilor ca fac o mare greseala si ca e mai bine sa-i spuna fetei ca sa se poata apara si sa dea o replica gen "mama-i cine te creste, nu cine te face", decat sa fie hartuita constant si sa se bata ori sa se certe cu colegii replicand ca nu-i adevarat...
Sigur ca tot ce-am scris aici ramane o suma a experientei acumulate din dramele traite de cei din jurul meu si pana la urma, fiecare face cum crede ca e mai bine pentru copilul sau.
Eu, personal, nu mi-as feri copilul de suferinta, ci as invata-o sa o accepte si sa o prelucreze, pregatind-o astfel pentru viata.

duminică, 20 noiembrie 2016

Puternica şi frumoasa Anca Rădulescu

Am o mare dilemă: toate femeile din familia Rădulescu sunt perfecte, măi frate ? Dacă există vreo şcoală de femei frumoase şi puternice, vreau şi eu să mă înscriu. Când prezenta Mihaela "Duminica în familie" mi se părea fascinant să fii machiat de Anca Rădulescu şi visam deseori la asta, când aveam şi eu visele mele de mărire.
Mult timp am crescut cu complexul că sunt urâtă. Pentru că asta mi se spunea zilnic, pentru că niciodată nu am fost valorizată, pentru că... În fine, poveşti prea personale şi dureroase ca să le dezvălui aici.
Mi se pare fabulos că am ajuns la vârsta de 40 de ani şi că o femeie ca Anca îmi spune că sunt frumoasă, dar mai ales s-o cred. Pentru că da, datorită Ancăi şi a unor oameni ca ea, am înţeles că frumuseţea rezidă din interior şi se întipăreşte pe chip. Iar cartea ei tocmai despre asta vorbeşte.
Anca este Atipică Naturală Candidă Admirabilă (Adorabilă) - cum vă place.
Că altfel nu-mi explic cum altfel s-o definesc pe superba Anca Rădulescu.
Anca este o artistă prin excelenţă, pentru că înainte de a fi scriitoare, este o desăvârşită make-up artist şi o pictoriţă talentată. Aşadar succesul i se datorează în mod exclusiv doar sieşi.
Acum, pe bune, eu nu cred că este uşor să trăieşti veşnic în umbra Mihaelei Rădulescu. Să fii mereu asociată cu ea, să încerci să demonstrezi tuturor că ai definiţie, personalitate şi culoare.
Anca le are din plin. Şi pe deasupra mai are ceva: un suflet incredibil de mare. Pentru că periodic, face acte de caritate şi merge cu camionul prin toată ţara ca să-i facă fericiţi pe cei nevoiaşi. Si incă ceva: acum mulţi ani, Anca şi-a pierdut întâiul ei născut în maternitatea din Piatra-Neamţ, din cauza lipsei aparaturii. Orice om, dintr-o revoltă firească, ar fi ales să dea spitalul în judecată, să acuze medicii de malpraxis. Anca a ales, cu ajutorul Mihaelei, cea mai frumoasă formă de revanşă: a donat o sumă foarte mare de bani acelei maternităţi pentru ca alte familii să nu mai treacă prin aceeaşi dramă.
Pe Anca o cunosc doar de pe facebook. Am vorbit cu ea sporadic şi am pus umărul la câteva acţiuni caritabile pe care le-a organizat. Aşadar, aportul meu a fost aproape inexistent. Nu mă aşteptam ca reacţia ei vis-a-vis de mine să fie una aparte.
Ei bine, a fost, pentru că în momentul în care m-a văzut, Anca m-a luat în braţe şi m-a strâns cu atâta căldură, încât am fost uimită. Parcă ne cunoşteam de-o viaţă. Are şi Facebook-ul ăsta meritele lui. Îţi facilitează accesul la sufletele oamenilor, la chipurile lor, iar când te vezi prima dată cu acea persoană, e ca şi cum te cunoşti de-o viaţă. Nu e deloc puţin lucru. Privirea aceea plină de drag şi de admiraţie, cuvintele pe care mi le-a adresat Anca au şters toată amărăciunea provocată de lucruri meschine, de invidii mărunte şi utopice din ultimele zile.
Cartea Ancăi pare, după o primă răsfoire superficială, o veritabilă lucrare de doctorat în domeniul make-up-ului: cu sfaturi preţioase, cu introspecţia esteticii de suprafaţă şi interioară, un ghid necesar şi absolut legat de frumuseţea care trebuie scoasă la vedere din orice femeie. Pentru că ea există, indiferent că o credem sau nu. Anca ne învaţă cum s-o facem, chiar şi fără investiţii masive în produse, mici trucuri care ne vor învăţa să ne îmbunătăţim aspectul exterior. Abia aştept s-o citesc!
Şi totuşi, eu simt, dragă Anca, un singur lucru: că te-ai născut înger şi asta e menirea ta pe acest pământ, că acest lucru te defineşte perfect.
Te iubesc!




"Visatorii nu mor niciodata". Pentru ei s-a creeat un univers aparte.

Uitasem de mult timp gustul evenimentelor mondene. Parcă nici nu am existat vreodată în această lume sclipitoare, fascinantă şi atât de interesantă. Mi-am dorit să ajung la lansarea cărţii prietenei mele dragi, Carmen Voinea-Răducanu, mai mult din drag şi din solidaritate pentru ea, fiindcă ştiam cât de important este să aibă oamenii dragi alături. Şi totuşi...un sâmbure de îndoială a existat: "Dacă nu-şi mai aduce aminte de mine?", "Dacă nu e aşa caldă în realitate?". Asta până în momentul în care o voce caldă şi incredibil de afectuoasă m-a strigat "Ana!!! Ai venit!!!". M-a îmbrăţişat cu afecţiune sinceră, însă era topită de emoţii. Doamne, cât am iubit-o în acele momente! Aş fi vrut să-i transmit toată relaxarea mea, toată liniştea pe care am simţit-o atingându-i sufletul sensibil. A făcut-o Mihaela Rădulescu în locul meu. Ea a avut mijloacele necesare să fie omul smart and funny care să destindă atmosfera, să o recreeze în parametrii ei, ai divei care este. Şi totuşi, acolo, la Târgul Gaudeamus, la standul editurii For You, nu Miha a fost în centrul atenţiei, ci Carmen, cu vocea ei caldă, cu gândurile ei afectuoase şi sincere, cu ochişorii ei plini de lacrimi de bucurie. Au fost vedete bucuria reîntâlnirii cu oameni dragi, emoţia pozitivă, succesul literar, discursul subiectiv, încărcat de sentimente puternice, de vise împlinite. A fost ziua perfectă care mi-a încărcat sufletul nu până la refuz, ci până a dat pe-afară de preaplin şi de drag, ziua-bijuterie pe care o voi păstra în suflet toată viaţa.
Pe Carmen am avut bucuria s-o cunosc acum mulţi ani (nici nu mai ştiu cât de mulţi) pe când ea era asistenta Mihaelei Rădulescu la emisiunea "Duminica în familie" şi eu jurnalistă la "Taifasuri". Mihaela abia îşi lansase prima carte şi eu mi-am dorit foarte mult două autografe pe ele. Carmen mi-a facilitat atunci acest lucru. Am venit nerăbdătoare şi emoţionată pe la un studio prin Piaţa 1 Mai, traversasem tot oraşul ca să ajung, iar acolo m-a întâmpinat Cita (Carmencita). Am stat cu ea, în spatele camerelor, tot timpul, deşi mi-a oferit cu amabilitate loc în public. La un moment dat, m-a luat cu ea în cabina DIVEI unde-am păşit ca într-un sanctuar. Atâtea rochii, parfumuri şi brăţări n-am văzut niciodată într-un loc aşa micuţ. Aceea a fost singura mea întâlnire reală cu Cita.
La un moment dat, a ieşit din umbra Mihaelei şi a început să scrie. Dar un scris din ăla de consumi 10 rânduri de batiste sau râzi cu gura până la urechi. Am început s-o urmăresc frecvent pe blog şi la un moment dat, mi-am făcut curaj şi i-am scris în privat pe facebook. Paradoxal şi cu totul neaşteptat pentru mine, primele ei cuvinte au fost "să ştii că îmi aduc aminte perfect de tine, ştiu exact cine eşti". Relaţia noastră a fost una de ataşament reciproc de-a lungul timpului, ea mă citea, eu o citeam şi comentam amândouă pe la postările celeilalte.
Mi-a fost alături în momente dificile, m-a susţinut de la distantă, iar sensibilitatea ei faţă de toate acţiunile mele de la şcoală sau în afara ei, m-a făcut să o consider o prietenă extraordinară în timp. Numai că, uneori, am avut aşa nişte surprize neplăcute cu oameni pe care-i consideram prieteni pe facebook, încât asta a determinat rezervele mele iniţiale. Nu mai este cazul. Carmen a intrat definitiv în sufletul meu şi nu va mai pleca niciodată de acolo.
În ceea ce priveşte suma trăirilor ei cele mai personale, numită "Visătorii nu mor niciodată", copilul ei drag, care s-a născut într-o zi frumoasă de noiembrie, nu pot spune decât că abia aştept s-o ating cu sfioşenie, cu drag, ştiind că ţin în mâini sufletul prietenei mele dragi. Te iubesc, Cita! Infinit...


sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Simona Halep, de la A la infinit...

S-au implinit de curand doi ani de cand sunt fan Simona Halep. Simona este o parte din mine, din sufletul meu, din fiinta mea. La inceput, am stat cuminte, in expectativa, studiind-o, nehotarata daca sa o plac sau nu. Am trecut prin toate starile posibile asteptand sa vad cum este ea, pana am invatat s-o cunosc si sa accept cum functioneaza ca om. Mi-este si acum extrem de greu, e dificil sa-mi controlez emotiile si trairile, insa in toata aceasta perioada am invatat atat de multe lucruri despre Simona. Am alintat-o in toate felurile posibile, dar nu s-a suparat niciodata, nici nu a parut s-o deranjeze felul in care m-am adresat, mai ales ca intotdeauna a fost un mod plin de respect si drag pentru ea. A fost Simonica, Simo, Gargarita, Printesa, Curcubeul, insa nu am avut niciodata nici cel mai mic semn ca ar deranja-o. Pe mine insa ma deranjeaza cand altii n-o scot din Halep. Halep in sus, Halep in jos, de parca nici nu ar avea prenume, Da, Halep este un nume atipic, un nume deosebit, cu rezonanta, dar nu-i asa ca uneori iti vine s-o mai strigi si Simonica sau Simo ? Mai ales ca statura ei si chipul dragalas te si ajuta in acest sens. Daca as fi fost fan Maria Sharapova, nu mi-as fi imaginat ca o pot alinta Marioara sau Mariuta. Mi se pare ca acea fiinta are un stil atat de rece si impersonal, un stil care blocheaza orice forma de alint sau asociere cu ceva dragut. 
In alta ordine de idei, am invatat ca, indiferent cat de suparata, trista, dezamagita sau furioasa as fi, sa nu actionez sub impulsul momentului si sa nu scriu lucruri pe care mai tarziu le-as regreta. Da, am avut impresia uneori de aroganta, insa ulterior mi-am dat seama ca sub acea aparenta masca se ascunde multa sensibilitate si fragilitate emotionala. Da, m-am suparat pe ea pentru ca a trantit racheta pe teren si s-a facut "proasta" ori mai stiu ce i-a trecut prin minte in acel moment. Da, m-a intristat uneori felul in care s-a purtat cu Darren cand australianul nu voia decat s-o scoata din starea ei de frustare si mi-am jurat de multe ori sa ma detasez, dar n-am putut. 
Pentru ca, pana la urma, cine sunt eu sa o judec ? Sa-i judec trairile si emotiile intense provocate de acest sport careia i s-a dedicat in totalitate, uitand de ea, de familie, de casa, de prieteni? Numai de Romania n-a uitat niciodata Simona noastra. Peste tot pe unde a ajuns, a ramas cel mai frumos ambasador pe care l-am fi putut avea. 
Joi, la filmarile pentru reclama Dorna, totul s-a desfasurat cu o rapiditate incredibila. Unii au plecat dezamagiti, fiindca n-au reusit sa obtina un autograf sau sa faca o poza cu ea, insa programul Simonei din acea zi a fost infernal. Un interviu-maraton, o sedinta foto, un drum la masa, intoarcere pentru filmare pe terenul de tenis din complexul Izvorani si apoi filmarea cu fanii care a durat per-total 30-40 de minute. La 18 fix a fost nevoita sa plece, fiindca se afla intr-un program strict de recuperare fizica (banuim ca tot sinuzita ei ii da batai de cap). A fost si asa destul de draguta, calma si binevoitoare cu toata lumea. Ne-a trimis pupici, ne-a dat autografe si a facut cateva fotografii.
Fanii s-au inghesuit sa o prinda, dar asta nu trebuie sa ne mire. Asa se intampla peste tot. Fiecare isi doreste sa imortalizeze momentul, sa aiba in casa lui o amintire pretioasa cu Campioana noastra incredibila. Intre fani se duce o lupta acerba, la fel si intre grupuri, fiecare isi doreste intaietate, dorind sa demonstreze cat de mare fan este, uitand ca Simona nu are party-pris-uri cu nimeni. Nu cred ca exista vreun fan care se poate lauda ca a ajuns vreodata la o cafea cu ea sau in casa ei. Nici unul. Pentru ca relatia Simonei cu fanii este una extrem de clara si nu trece frontiera idol-fan. Nici macar o secunda. Mesajul ei este foarte clar: "Va iubesc, imi sunteti dragi, va multumesc pentru tot ce faceti, dar nu accept pe nimeni in spatiul meu personal". Patratica ei si-o consuma cu prietenii ei, aceeasi de ani de zile, cu familia ei de care e foarte legata si cu oamenii din echipa. Am senzatia ca dupa ce fenomenul Simona Halep nu va mai fi asa vizibil, nu vom mai auzi despre ea decat foarte putine lucruri sau poate numai atat cat va vrea ea sa arate.
Simona este o fiinta cu totul si cu totul aparte. E generoasa si sensibila, e dulce si cuminte, hotarata si determinata pe teren, delicata in exprimare si atitudine. E modesta si fina, are un bun-simt iesit din comun pentru vremurile in care traim, insa isi impune punctul de vedere cu fermitate. Stie exact ce vrea de la ea si de la cei din jur. Nu, noi nu suntem inca obisnuiti cu astfel de atitudine. Am invatat sa ne punem poalele-n cap, sa ne tragem de sireturi cu vedetele, dar Simona nu e asa! Lumea frumoasa din care ea vine e una plina de valori si echilibru. Da, din alea de mult uitate, la care am uitat sa marsam. Dar nu-i nimic! Ea ne invata zi de zi, ne educa prin atitudinea ei simpla si atat de aproape de perfectiune, cat de frumos este SA FII OM, SA IUBESTI CEEA CE FACI, SA TE DEDICI PANA LA SACRIFICIU! 
Ea este Simona Halep.

duminică, 24 aprilie 2016

"Vina"

Pe autoarea Camelia Cavadia o "cunosc" de cand lucram in presa amandoua. Eu la "Taifasuri" si ea la Pro Tv ca PR. Era salvarea mea de fiecare data, cand o sefa vesnic ciufuta si obsedata de dealine-uri punea presiune imensa pe mine, de fiecare data mai mult, mai mult si mai mult.
Cand am citit ca si-a lansat cartea "Vina", recunosc ca m-a imboldit o curiozitate bolnavicioasa s-o parcurg. Nu stiam decat vocea dulce de la telefon, voiam sa cunosc si o alta fateta a lui Cami. Mi-am tot propus s-o cumpar, dar nu stiu de ce, nu i-a venit randul niciodata. Concursul "Femeia" a picat taman la fix: in urma postarii unui comentariu pe o tema data, urma sa intru in cursa pentru cele 10 carti "Vina". Am participat, dar uitasem cu desavarsire de asta, cand am primit un mail zilele trecute de la "Femeia" in care eram anuntata ca ma aflu printre castigatori. Am primit cartea la doar o zi dupa acel mail, asa ca m-am apucat cu nesat sa o parcurg.
Intotdeauna incerci sa-ti formezi o idee inainte de a te apuca de citit, sa anticipezi cumva actiunea inspirandu-te din titlu, insa realitatea mea nu a coinicis nici pe departe cu ceea ce urma sa citesc. Ma pregatisem de o carte plictisitoare, pe care ma gandeam ca o voi abandona dupa primele pagini si m-am trezit in mana cu un roman savuros, plin de dialoguri, de descrieri idilice, cu actiune concentrata, scrisa intr-un ritm alert, pe care n-am mai putut efectiv s-o las din mana.
Tomas H este un personaj macinat de vina permanenta de a purta pe umeri povara mortii propriului copil si care, in final, isi ispaseste vina in singurul mod posibil: acela de a salva o alta viata cu pretul propriei vieti, rascumparand astfel, viata fetitei sale iubite, Clara.
Multitudinea de stari care te incearca inspre finalul atipic al romanului te zapaceste, te consuma, te epuizeaza de plans, te secatuieste de energie si te urmareste, categoric, mult timp dupa aceea, lasandu-te sa analizezi, sa diseci, sa te regasesti, sa descoperi in personaje un eu ce are de infruntat teama, disperare, vina permanenta, angoasa, neliniste si, in final, abandon, durere, dezamagire.
"Vina" este o carte ce propune variate si multiple modalitati narative, ce aduce in fata cititorului o carte exceptional scrisa, cu nerv, cu talent, cu traire, cu pasiune si care are o singura menire: aceea de a fi citita urgent.
Daca esti cititor pasionat ca mine, nu poti rata "Vina"!
Multumesc, Cami, ca intr-o perioada extrem de aglomerata in viata mea, mi-ai oprit timpul in loc cateva ore pe zi, pentru a parcurge aceasta bijuterie literara si mi-ai adus aminte de mine, cea care citea facand abstractie de tot ce o inconjoara...
Astept cu nerabdare urmatoarea carte!

joi, 11 februarie 2016

Un vis implinit...

Experienta Fed Cup a fost una fantastica, dar ce s-a intamplat pe urma a fost FA-BU-LOS. Pentru ca nu am apucat sub nicio forma sa fac o poza cat de mica sau sa iau un autograf de la Simo la Cluj, Dumnezeu mi-a pregatit o surpriza uriasa. Ieri, o cunostinta de-a mea, sunandu-ma sa discutam cu totul altceva, ma intreaba asa, intr-o doara, daca nu vreau sa merg azi la o conferinta de presa la care este invitata Simona Halep. Serios ? Pe bune ? Se poate ??? Da, vrreeeaaaau, tipam in gand cu toata fiinta mea... Si s-a putut.
M-am trezit de dimineata pregatindu-ma intens, febril, pentru MAREA INTALNIRE: adidasii smecheri red de la adizero, sosete wilson, blugi albi, hanorac alb cu Simo, ce mai, eram fan Halep din cap pana-n picioare.
La 12 incepea conferinta de presa. Am ajuns, mi-am luat o apa plata si m-am asezat pe primul scaun din primul rand. La 12.00 punct apare langa mine. Brusc. Saluta amabila "Buna ziua" si-i raspund cu jumatate de gura din cauza emotiilor... Sta de vorba cu doamna Ruzici apoi se aseaza langa mine. Ne despartea doar un scaun. Efectiv i-am sorbit reactiile in timpul evenimentului. Cum arata: adidasi argintii, pantalon negru cu curea argintie asortata, camasa alba cu vesta neagra, parul lasat pe spate, bretonelul ala frumos prins cu o clama intr-o parte. Ii dau buchetul de ghiocei, imi multumeste timida. Ii spun ca eu sunt autoarea Plugusorului. N-are nicio reactie... Ma asez. Toate camerele de luat vederi sunt pe noi. Ii intind mingea de la Cluj pentru autograf. Imi zambeste retinut si-mi scrie pe minge. O las in pace, imi dau seama ca se simte putin stanjenita... Astept rabdatoare. Se urca pe scena si vorbeste despre campania Dorna in care este implicata, sustinand cauza copiilor nascuti prematur. II sorb cuvintele. Habar n-am ce spune... O studiez atenta si trec pe langa mine toate cuvintele... Se termina evenimentul. Suntem invitati in foaier pentru interviuri, poze si autografe. Trece pe langa mine. Din nou. Imi tin respiratia. Ma duc si eu in foaier repede. Fac poze multe, multe, multe... Ii respir aerul, o sorb din priviri, da, sunt fascinata de ea. Termina cu interviurile si da sa plece, o ia organizatoarea de langa noi. O ating sfioasa pe mana "Simonica, putem sa facem o poza impreuna ?". "Da, cum sa nu". "Cu cea mai mare fana a ta". "Da, da, da". Rade. Nu iese bine prima, asteapta rabdatoare, urmeaza indicatiile fetei care ne face poza. Ne schimbam locul de doua ori pana iese poza cum trebuie. Terminam. Ma intind s-o pup. Numai eu, nebuna, din toata marea aia de oameni. Nu ma refuza. Ne pupam reciproc. Ma indepartez. Iar poze, poze, poze... Si pleaca... O las. Plec si eu. Cu sufletul plin si cu lacrimi in ochi ca s-a terminat asa repede... Si totusi visul meu s-a implinit. In cu totul alt mod, dar s-a implinit. Multumesc, scumpa mea Simonica! O zi unica...

marți, 9 februarie 2016

Simonica din realitatea mea...

In sfarsit am vazut-o pe Simona. La Fed Cup am trait un regal al tenisului de proportii, datorat in mare parte splendidelor noastre fete Simona Halep si Monica Niculescu. Sambata, cand am ajuns in Sala Polivalenta, am avut sansa sa vorbesc cu mamica Simonei si sa-i dau cadoul pentru ea. Cumva intuiam ca nu am sa pot ajunge direct la Campioana. Nu aveam cum. Regulile de securitate erau foarte stricte, iar programul fetelor DRACONIC. Nu mi-am imaginat, dar asa este: totul este calculat la milimetru, antrenamentul, interviurile, participarea la conferintele de presa, vestiarul, nimic nu este lasat la voia intamplarii. Cuvantul de ordine este: DISCIPLINA. Rareori, fetele au un moment de respiro la astfel de competitii. Evident ca toata lumea voia sa o vada pe Simona, sa o atinga pe Simona, insa Simona nu a stat sa dea autografe si sa faca poze in cele doua zile de competitie decat foarte putin. Era o varianta mai buna participarea la antrenamente in zilele premergatoare evenimentului, atunci fiind mai relaxata.
Ce-am vazut eu ? O Simona foarte diferita de modul in care este perceputa la televizor. Nu este foarte mica, asa cum se spune, adica are o statura medie, in schimb este foarte fragila: maini si picioare foarte subtiri, nici nu ma mai mir acum ca se imbolnaveste atat de des. Apasa foarte multa presiune pe organismul ei. In meciul de sambata, cel cu Plishkova se vedea ce efort incredibil face ca sa tina pasul cu adversara. Trebuie sa alerge enorm ca sa nu scape mingiile servite atat de usor de oponenta. Cand se inalta de la pamant, deplasarea deasupra solului este de aproape 1 m, daca nu si mai bine. Uneori ai senzatia ca zboara, efectiv. Alteori, o vezi bine ca-si doreste mai mult, insa organismul ii impune o anumita limita. Si asta o frustreaza. Efortul ei este de 20 de ori mai mare decat al altor jucatoare, iar asta nu poate decat sa ne faca inca o data teribil de mandri si de fericiti ca aceasta manuta de om a reusit sa ajunga in varful ierarhiei mondiale.
Este incredibil de timida. In sala aceea era adulata efectiv. Un val de simpatie urias venea spre ea, insa am avut senzatia cumva ca asta o sperie, mai mult decat sa o incurajeze. Nu are aere de superstar, nu-i place sa iasa in evidenta cu nimic. In loja echipei, a stat pe randul din spate de scaune, alaturi de Theo Cercel, nu in fata, alaturi de fete, in obiectivul camerelor. Nu este deloc expansiva, nu vorbeste foarte mult, n-am vazut-o discutand nici cu familia ei, nici cu echipa, decat foarte putin. Este extrem de serioasa si de responsabila, isi vede strict de viata ei si de programul riguros pe care il are. Ii trateaza pe cei din jurul ei in mod egal: nu imparte zambete confidentiale cu nimeni, nu se joaca, nu e ghidusa ca Monica Niculescu, nu are afinitati pentru un anume tip de fani sau de sustinatori. Am avut chiar impresia ca e cumva prea mult pentru ea tot ce se intampla. Nu pare sa-si doreasca sa stea in lumina reflectoarelor, nu-i place, se vede asta cu ochiul liber. Si atunci cand se bucura, o face retinut fata de public. Timiditatea ei inca este o caracteristica dominanta si-si pune amprenta definitiv pe tot ce face. Sambata seara, dupa ce a pierdut meciul cu Plishkova, am asteptat-o la iesire, langa masina ei, insa era plansa si trista. Nici nu a ridicat privirea din pamant. Nu a reactionat in niciun fel cand i-am strigat ca o iubim, iar cand s-a uitat pe geamul masinii si i-am facut semn cu mana si-a lasat din nou capul in jos. Se vedea ca nu-si dorea decat sa fuga, sa plece cat mai repede de acolo. Isi traia nefericirea cu aceeasi intensitate interioara cu care-si consuma si frustrarile si durerile personale. Simona are un consum emotional imens, iar asta-i fura din energie.
E frumoasa si dulce... Asta atrage cel mai mult la ea. Copilaria nu pare sa fi fugit definitiv din sufletul si din fiinta ei. Nu-i dai sub nicio forma 24 de ani. Cu thermobagul in spate ai senzatia ca e si mai mica. Si totusi este foarte matura... Parca in fiinta ei sunt doua Simonici aflate intr-o lupta permanenta: una timida, introvertita, blanda si alta impetuoasa, razvratita. In permanenta, una din ele vrea sa o domine pe cealalta... de-asta e si Balanta probabil. Pentru ca fiecare din aceste doua firi o pune in echilibru pe cealalta. Zambetul, optimismul, delicatetea, frumusetea interioara, toate le are de la mamica ei, o doamna deosebita cu care am avut ocazia sa stau de vorba. Calda, naturala si sincera. E cea mai dulce mamica din lume. O protejeaza cu multa blandete pe Simona, o atinge fin, o adora efectiv, o pierde din ochi, se vede limpede cat de mult pretuieste momentele cu ea.
Una peste alta, am trait si acel moment sa ma intalnesc cu parintii Simonei, s-o vad si pe ea de foarte aproape si nu pot decat sa ma simt si mai privilegiata acum, avand dedicatia aceea superba de la ea, mailurile, Plugusorul publicat pe pagina ei, acum, cand stiu ca aceste gesturi nu le face zilnic si nu fata de oricine...
ITI MULTUMESC, SIMONA, PENTRU CLIPELE MAGICE PE CARE NI LE-AI OFERIT! Acum pretuiesc de 10 ori mai mult munca ta, valoarea ta si tot ceea mi-ai daruit in timp... Esti o parte importanta din sufletul meu!