A venit iarna din nou
Neaua-ncet ne va cuprinde
Ajunul prevestitor, sus pe cer o stea aprinde
Maica buna, preacurata
Aduce pe acest pamant, prunc iubit din
Raiul sfant
Iisus este al sau nume
Ales fiind, ca sa mantuie o lume
Gingas, glasuri de copii se inalta catre cer
veseli ei canta in ceata
O ce veste minunata...se arata... si se-ngana leru-i ler...
Magii sunt si ei pe drum si acum,
Bucuria ne cuprinde si
Oriunde,
Soptesc ingerii cu noi, dragi colinde de Craciun...
A fost cel mai delicat si cel mai sensibil cadou primit vreodata. Poezia a fost scrisa de doamna Georgeta Brad, mama Biancai si scrisa pe o felicitare pictata tot de dumneaei si regret ca mi s-a stricat aparatul foto sa va arat si poza.
Multumesc doamna Georgeta Brad! Sunteti cea mai speciala prietena a mea, cea mai dulce mamica si cea mai iubitoare bunicuta. Va iubesc si sa va dea Dumnezeu multa, multa sanatate si fericire alaturi de copii si de nepoti!
duminică, 28 decembrie 2008
31 august 1997
Ziua in care lumea a amutit pentru o clipa.
Acum 11 ani isi pierdea viata in tunelul Alma din Paris, lady Diana Spencer, Printesa Inimilor si iubitul sau Dody Al Fayed.
Abia dadusem examen la Jurnalistica, prima facultate pe care am facut-o. Am dat examen propriu zis, nu a fost concurs de dosare. Asteptam infrigurata rezultatul iar in timpul acesta ma pregateam pentru ziua mea. Pe 30 august 1997 urma sa implinesc 21 de ani. Am hotarat sa imi serbez ziua pe data de 31 august. Veneam din orash cu mama si cu o prietena de-a mamei cand vecina mea de bloc, tanti Ileana a deschis usa si mi-a spus ca sunase tata pe telefonul ei fix si ca ma anuntase ca fusesem admisa la facultate. Fericirea mea a fost fara margini. Imi dorisem mai mult decat orice sa intru la Jurnalistica.
Am intrat in casa si tocmai ne asezasem sa sarbatorim cand am dat drumul la televizor.
O veste groaznica mi-a anihilat si bucuria acelui mic triumf personal si pe cea prilejuita de ziua nasterii mele: in noaptea de 30 spre 31 august august 1997, Printesa Diana a murit la Paris in urma unui groaznic accident de circulatie. Am inghetat... Mi-au tasnit lacrimile din ochi fara sa vreau... DIn acel moment, timp de o saptamana nu am mai fost in stare sa fac nimic. Am stat numai in fata televizorului si am urmarit stirile.
Pe 6 septembrie, am stat timp de 6 ore in fata televizorului in tot timpul ceremoniei de inmormantare si am plans continuu. Nu puteam sa realizez ca fiinta aceea sensibila, superba, plina de viata, plina de compasiune pentru semenii ei, nu mai exista. Ca se dusese subit la ingeri...
Plangeam continuu... Si cand vedeam toate acele buchete de flori asezate in fata Palatului Buckingam cu miile... Si cand vedeam ursuletii asezati pentru Diana... si baloanele... si cand Elton John a cantat "Candle in the whind"... tin minte totul ca si cum a fost ieri...
De ce am scris de abia astazi despre acest lucru? Pentru ca sigur nici voi nu ati uitat-o pe Printesa Inimilor si pentru ca am vazut DVD-ul cu filmul "Regina" care surprinde exact acele momente premergatoare, din timpul si de dupa moartea Printesei Diana.
Cand eram mica imi doream sa o vad macar o singura data si o puneam mereu pe mama sa-mi promita ca ma va duce s-o vad la Bucuresti... Dar Printesa Diana n-a mai venit... A plecat intr-o alta lume, cu mult mai fericita si mai buna decat aceasta, lasandu-ne pe noi, cei de aici, foarte indurerati dupa disparitia ei!
Dormi in pace, suflet de nea! Te voi iubi vesnic si sigur am sa merg sa pun candva o floare pe mormantul tau.
duminică, 14 decembrie 2008
Copiii, cel mai de pret dar al lumii
Nu am mai scris de mult timp pe blogul asta, insa acum simt nevoia sa o fac. Ieri am vazut o scena in metrou care m-a emotionat profund si pe mine si pe calatorii prezenti.
O fetita discuta cu mama ei si din vorba in vorba au inceput sa se si alinte. La un moment dat fetita s-a asezat in genunchi pe scaun, i-a luat mamei capul in maini si a inceput sa-i sarute incet si cu rabdare gura, obrajii, ochii, fruntea, parul chiar si urechile :-)
M-a emotionat atat de mult dovada aceasta superba de afectiune. Ma gandesc ca asa a fost educata fetita si asta este un lucru extraordinar. Parca era un joc numai de ele stiut. Mamica era tare obosita insa gestul acesta a facut-o sa zambeasca la fel ca pe noi toti de altfel.
Acum doua zile am mers la Andu, un baietel dulce, bolnav de Talasemie majora, boala ce necesita transfuzii si tratamente zilnice. Mi-a facut cadou un ingeras pe care a pus ca semnatura amprenta degetutului sau. Ma misca gesturile acestea superbe ale copiilor pana la lacrimi. Chiar nu se poate descrie si numai cine areun suflet de piatra poate fi insensibil la asemenea dovezi de iubire neconditionata.
As da orice ca toti copiii lumii sa fie sanatosi, sa nu sufere. Doamne, sper ca am reusit sa trec testul acestei vieti si ca prin ceea ce fac sa aduc putina alinare, putina liniste in sufletul celor greu incercati.
O fetita discuta cu mama ei si din vorba in vorba au inceput sa se si alinte. La un moment dat fetita s-a asezat in genunchi pe scaun, i-a luat mamei capul in maini si a inceput sa-i sarute incet si cu rabdare gura, obrajii, ochii, fruntea, parul chiar si urechile :-)
M-a emotionat atat de mult dovada aceasta superba de afectiune. Ma gandesc ca asa a fost educata fetita si asta este un lucru extraordinar. Parca era un joc numai de ele stiut. Mamica era tare obosita insa gestul acesta a facut-o sa zambeasca la fel ca pe noi toti de altfel.
Acum doua zile am mers la Andu, un baietel dulce, bolnav de Talasemie majora, boala ce necesita transfuzii si tratamente zilnice. Mi-a facut cadou un ingeras pe care a pus ca semnatura amprenta degetutului sau. Ma misca gesturile acestea superbe ale copiilor pana la lacrimi. Chiar nu se poate descrie si numai cine areun suflet de piatra poate fi insensibil la asemenea dovezi de iubire neconditionata.
As da orice ca toti copiii lumii sa fie sanatosi, sa nu sufere. Doamne, sper ca am reusit sa trec testul acestei vieti si ca prin ceea ce fac sa aduc putina alinare, putina liniste in sufletul celor greu incercati.
joi, 4 septembrie 2008
Despre ingeri si demoni...
Candva am crezut in ingeri... Ingeri frumosi si buni cu aripile albe si moi...
Candva am crezut in oameni... In oameni cu suflet curat si inocent...
Mi-am pierdut o parte din vise...
Am avut nevoie sa aflu un adevar dar se spune ca nu pui o intrebare decat atunci cand esti pregatit sa ti se ofere raspunsul. Iar eu nu am fost pregatita. Si raspunsul m-a devastat. Adevarul s-a ridicat deasupra mea si m-a ranit cu o forta si o intensitate coplesitoare.
Tot timpul am fost un om care a cautat cu incapatanare bunatatea din oameni. Iar daca omul respectiv nu a avut-o, am inventat-o eu, de dragul lui sau de dragul ei. Iar cand rautatea a iesit la suprafata uriasa, coplesitoare, sumbra, n-am stiut cum sa reactionez.
Pentru ca eu nu inteleg oamenii rai.
Pentru ca eu nu inteleg cum este sa fii rau.
Pentru ca eu nu sunt asa.
In ultimele zile, am aflat lucruri dureroase despre oamenii pe care-i credeam prieteni.
Ma tot gandesc si ma tot framant daca merita ca acelor oameni sa le urli adevarul tau in fata, sa le spui ce crezi tu. Eu nu am sa fac asta. Sigur nu. Am sa-i elimin incet-incet din viata mea definitiv... Nu cred ca daca am sa le spun in fata ce cred despre ei, se vor schimba.
Cuvintele Elenei imi reverbereaza in minte ca un ecou: "nu, nu vor invata nimic, poate, dar cel putin merita o lectie."
Elena, ingerul de la Oradea...
In ultimele luni am fost foarte apropiate... Asa, ca niste stele perechi care nu s-au intalnit niciodata dar se privesc de la distanta, se cunosc, se stiu, isi imprumuta stralucirea una alteia...
Cautam zilele trecute niste bloguri cu anunturi umanitare. Am regasit-o peste tot: ingerul de la Oradea... Asa scria... A ajutat la salvarea multor copii, adolescenti, le-a dat aripi sa zboare...
Am avut momente de indoiala, de incertitudine, de ezitare in relatia asta, dar acum nu le mai am. A fost singurul om din viata mea care mi-a spus adevarul nu urlandu-l ci fin, soptindu-l, si mangaind dupa aceea lacrima rasarita in coltul ochiului.
Da, oamenii adevarati arata ca tine, Elenush!
Da, daca as vrea sa ma mai nasc inca o data, as vrea sa fiu ca tine.
Sa apreciez, sa iubesc, sa daruiesc, sa ma implic, sa sufar, sa traiesc cu aceeasi masura cu care o faci tu...
Iti multumesc pentru tot ce mi-ai daruit de cand suntem impreuna. Niciodata prietenia n-a avut o culoare mai frumoasa.
Candva am crezut in oameni... In oameni cu suflet curat si inocent...
Mi-am pierdut o parte din vise...
Am avut nevoie sa aflu un adevar dar se spune ca nu pui o intrebare decat atunci cand esti pregatit sa ti se ofere raspunsul. Iar eu nu am fost pregatita. Si raspunsul m-a devastat. Adevarul s-a ridicat deasupra mea si m-a ranit cu o forta si o intensitate coplesitoare.
Tot timpul am fost un om care a cautat cu incapatanare bunatatea din oameni. Iar daca omul respectiv nu a avut-o, am inventat-o eu, de dragul lui sau de dragul ei. Iar cand rautatea a iesit la suprafata uriasa, coplesitoare, sumbra, n-am stiut cum sa reactionez.
Pentru ca eu nu inteleg oamenii rai.
Pentru ca eu nu inteleg cum este sa fii rau.
Pentru ca eu nu sunt asa.
In ultimele zile, am aflat lucruri dureroase despre oamenii pe care-i credeam prieteni.
Ma tot gandesc si ma tot framant daca merita ca acelor oameni sa le urli adevarul tau in fata, sa le spui ce crezi tu. Eu nu am sa fac asta. Sigur nu. Am sa-i elimin incet-incet din viata mea definitiv... Nu cred ca daca am sa le spun in fata ce cred despre ei, se vor schimba.
Cuvintele Elenei imi reverbereaza in minte ca un ecou: "nu, nu vor invata nimic, poate, dar cel putin merita o lectie."
Elena, ingerul de la Oradea...
In ultimele luni am fost foarte apropiate... Asa, ca niste stele perechi care nu s-au intalnit niciodata dar se privesc de la distanta, se cunosc, se stiu, isi imprumuta stralucirea una alteia...
Cautam zilele trecute niste bloguri cu anunturi umanitare. Am regasit-o peste tot: ingerul de la Oradea... Asa scria... A ajutat la salvarea multor copii, adolescenti, le-a dat aripi sa zboare...
Am avut momente de indoiala, de incertitudine, de ezitare in relatia asta, dar acum nu le mai am. A fost singurul om din viata mea care mi-a spus adevarul nu urlandu-l ci fin, soptindu-l, si mangaind dupa aceea lacrima rasarita in coltul ochiului.
Da, oamenii adevarati arata ca tine, Elenush!
Da, daca as vrea sa ma mai nasc inca o data, as vrea sa fiu ca tine.
Sa apreciez, sa iubesc, sa daruiesc, sa ma implic, sa sufar, sa traiesc cu aceeasi masura cu care o faci tu...
Iti multumesc pentru tot ce mi-ai daruit de cand suntem impreuna. Niciodata prietenia n-a avut o culoare mai frumoasa.
miercuri, 30 iulie 2008
Unicul defect al femeii
Pe vremea cand Dumnezeu a creat femeia si era cea de-a sasea zi in care lucra din greu, a aparut un inger si a spus: "De ce-i dedici atata timp acestei creaturi?"
Iar Dumnezeu a raspuns: "Ai vazut lista speciala pe care am facut-o pentru ea?" "Trebuie sa fie complet lavabila, dar nu din plastic, sa aiba peste 200 de parti mobile, toate substituibile, sa poata functiona cu Cola light si resturi alimentare, sa poata tine patru copii in poala in acelasi timp, sa aiba un sarut care poate vindeca orice durere, de la un genunchi zgariat la o inima franta si va face toate acestea cu doar doua maini."
Ingerul a fost uimit de cerinte. "Doar doua maini? Nu se poate! Si asta e modelul standard? Dar e prea multa munca pentru o singura zi. Mai bine asteapta pana maine sa-ti sfarsesti lucrul."
"Ba n-o sa astept", a protestat Dumnezeu. "Mai am atat de putin pana sa desavarsesc aceasta faptura care imi este atat de aproape de inima. Deja se poate vindeca singura cand este bolnava si, pe deasupra, poate munci 18 ore pe zi."Ingerul s-a apropiat si a atins femeia. "Dar, Doamne, ai facut-o atat de moale." "Da, este moale", a incuviintat Dumnezeu, "dar am facut-o si puternica. Nici n-ai idee cate poate suporta sau indeplini." "O sa poata gandi?" a mai intrebat ingerul. Si Dumnezeu a raspuns: "Nu numai ca va putea gandi, ci chiar sa gaseasca solutii si sa negocieze." Atunci, ingerul a observat ceva si, apropiindu-se, a atins obrazul
femeii. "Oops, se pare ca din modelul asta se prelinge ceva. Ti-am spus eu
ca incerci sa pui prea multe in el." "Nu se prelinge nimic, aceea e o lacrima", l-a corectat Dumnezeu. "Pentru ce e lacrima?" intreba ingerul. "Lacrima este modul ei de a-si exprima bucuria, tristetea, durerea, dezamagirea, iubirea, singuratatea, deznadejdea si mandria." Ingerul a ramas impresionat. "Doamne, esti un geniu, te-ai gandit la toate! Femeia este cu adevarat uimitoare." Si asa si este! Femeile au puteri care ii uimesc pe barbati. Indura necazuri si cara greutati, intretin fericirea, iubirea si bucuria. Zambesc cand ar vrea sa tipe. Canta cand ar vrea sa planga. Plang cand sunt fericite si rad cand sunt nervoase. Lupta pentru ideile in care cred. Se revolta in fata nedreptatii. Nu accepta un refuz cand au convingerea ca exista o solutie mai buna. Traiesc in lipsuri pentru ca familia lor sa poata avea cele necesare. Merg la doctor cu o prietena speriata. Iubesc neconditionat.
Plang de fericire cand copiii lor exceleaza si se bucura cand prietenii
obtin premii.Sunt fericite cand afla despre o nastere sau o nunta. Li se frange
inima cand le moare un prieten. Sufera cand le moare cineva din familie si
totusi sunt tari atunci cand cred ca nu le-a mai ramas putere. Stiu ca o imbratisare si un sarut pot vindeca o inima franta. Femeile exista in toate formele, dimensiunile si culorile. Ar conduce masina, zbura cu avionul, merge pe jos sau ti-ar trimite un e-mail ca sa stii cat de mult tin la tine.
Inima unei femei este cea care face lumea sa se invarta. Aduc bucurie, speranta si iubire. Sunt pline de compasiune si au idealuri si isi sustin moral prietenii si familia. Femeile au lucruri esentiale de spus si totul de oferit.
SI, TOTUSI, DACA AU VREUN DEFECT, ACESTA ESTE CA UITA CAT DE MULT
VALOREAZA.
Iar Dumnezeu a raspuns: "Ai vazut lista speciala pe care am facut-o pentru ea?" "Trebuie sa fie complet lavabila, dar nu din plastic, sa aiba peste 200 de parti mobile, toate substituibile, sa poata functiona cu Cola light si resturi alimentare, sa poata tine patru copii in poala in acelasi timp, sa aiba un sarut care poate vindeca orice durere, de la un genunchi zgariat la o inima franta si va face toate acestea cu doar doua maini."
Ingerul a fost uimit de cerinte. "Doar doua maini? Nu se poate! Si asta e modelul standard? Dar e prea multa munca pentru o singura zi. Mai bine asteapta pana maine sa-ti sfarsesti lucrul."
"Ba n-o sa astept", a protestat Dumnezeu. "Mai am atat de putin pana sa desavarsesc aceasta faptura care imi este atat de aproape de inima. Deja se poate vindeca singura cand este bolnava si, pe deasupra, poate munci 18 ore pe zi."Ingerul s-a apropiat si a atins femeia. "Dar, Doamne, ai facut-o atat de moale." "Da, este moale", a incuviintat Dumnezeu, "dar am facut-o si puternica. Nici n-ai idee cate poate suporta sau indeplini." "O sa poata gandi?" a mai intrebat ingerul. Si Dumnezeu a raspuns: "Nu numai ca va putea gandi, ci chiar sa gaseasca solutii si sa negocieze." Atunci, ingerul a observat ceva si, apropiindu-se, a atins obrazul
femeii. "Oops, se pare ca din modelul asta se prelinge ceva. Ti-am spus eu
ca incerci sa pui prea multe in el." "Nu se prelinge nimic, aceea e o lacrima", l-a corectat Dumnezeu. "Pentru ce e lacrima?" intreba ingerul. "Lacrima este modul ei de a-si exprima bucuria, tristetea, durerea, dezamagirea, iubirea, singuratatea, deznadejdea si mandria." Ingerul a ramas impresionat. "Doamne, esti un geniu, te-ai gandit la toate! Femeia este cu adevarat uimitoare." Si asa si este! Femeile au puteri care ii uimesc pe barbati. Indura necazuri si cara greutati, intretin fericirea, iubirea si bucuria. Zambesc cand ar vrea sa tipe. Canta cand ar vrea sa planga. Plang cand sunt fericite si rad cand sunt nervoase. Lupta pentru ideile in care cred. Se revolta in fata nedreptatii. Nu accepta un refuz cand au convingerea ca exista o solutie mai buna. Traiesc in lipsuri pentru ca familia lor sa poata avea cele necesare. Merg la doctor cu o prietena speriata. Iubesc neconditionat.
Plang de fericire cand copiii lor exceleaza si se bucura cand prietenii
obtin premii.Sunt fericite cand afla despre o nastere sau o nunta. Li se frange
inima cand le moare un prieten. Sufera cand le moare cineva din familie si
totusi sunt tari atunci cand cred ca nu le-a mai ramas putere. Stiu ca o imbratisare si un sarut pot vindeca o inima franta. Femeile exista in toate formele, dimensiunile si culorile. Ar conduce masina, zbura cu avionul, merge pe jos sau ti-ar trimite un e-mail ca sa stii cat de mult tin la tine.
Inima unei femei este cea care face lumea sa se invarta. Aduc bucurie, speranta si iubire. Sunt pline de compasiune si au idealuri si isi sustin moral prietenii si familia. Femeile au lucruri esentiale de spus si totul de oferit.
SI, TOTUSI, DACA AU VREUN DEFECT, ACESTA ESTE CA UITA CAT DE MULT
VALOREAZA.
Vreau o minune!!!
Sunt ravasita. In modul cel mai crunt si mai inaltator sau sublim (cum vreti sa spuneti) in care am fost vreodata.
Am fost 3 zile plecata la mare. Cand m-am intors, am primit doua vesti care s-au intors ca un bumerang si m-au lovit cu o intensitate care m-a lasat fara forta, fara pic de vlaga. Si totusi, de undeva, din interior imi regasesc o putere pe care, sincer, nu mi-o banuiam.
Silvia, galushka noastra mica de care v-am povestit de atatea ori este din nou in pericol. Duminica dimineata s-a trezit cu semipareza pe partea dreapta. Este internata la Iasi dar pana acum nu au reusit sa depsiteze cauza, surse hemiparezei si deci nu au aplicat niciun tratament. Nu-i pot face RMN pentru ca are saturatie mica (84 si minima este 91) si le este teama sa nu moara sub anestezie.
De 4 zile traiesc ca in ceatza. Ma misc, vorbesc, mananc, gandesc ca un robot. Singurul gand care domina, care coplesteste este SILVIA. Am nevoie de EA aici, pe Pamant.
E frumoasa si mica si inocenta si dulce. Am fost la ea acasa, intr-un loc de basm, m-am jucat cu ea, am facut fulgi de hartie si i-am facut sa zboare, iar acesti fulgi o faceau sa rada, sa rada... I-am sarutat manutele si fetzisoara si piciorusele si am aruncat-o in aer si am prins-o... M-a luat de gat si m-a pupat, am tinut-o de manute si am sprijinit-o sa mearga in primii ei pasi spre viata. Am imbracat-o cu rochite pe care i le-am cumparat cu toata dragostea, i-am dus jucarii pe care le-a tinut cu manutele ei micute...
Vreau o minune! Vreau ca Silvia, inimioara noastra mica sa traiasca!!! O vreau aici. Pe Pamant. Vreau sa merg la zilele ei de nastere si vreau s-o vad scolarita...
Doamne, nu-ti cer mai mult! Salveaz-o pe EA!!! E abia la inceput de drum! Ai grija de EA!!! De EA!!!
Am fost 3 zile plecata la mare. Cand m-am intors, am primit doua vesti care s-au intors ca un bumerang si m-au lovit cu o intensitate care m-a lasat fara forta, fara pic de vlaga. Si totusi, de undeva, din interior imi regasesc o putere pe care, sincer, nu mi-o banuiam.
Silvia, galushka noastra mica de care v-am povestit de atatea ori este din nou in pericol. Duminica dimineata s-a trezit cu semipareza pe partea dreapta. Este internata la Iasi dar pana acum nu au reusit sa depsiteze cauza, surse hemiparezei si deci nu au aplicat niciun tratament. Nu-i pot face RMN pentru ca are saturatie mica (84 si minima este 91) si le este teama sa nu moara sub anestezie.
De 4 zile traiesc ca in ceatza. Ma misc, vorbesc, mananc, gandesc ca un robot. Singurul gand care domina, care coplesteste este SILVIA. Am nevoie de EA aici, pe Pamant.
E frumoasa si mica si inocenta si dulce. Am fost la ea acasa, intr-un loc de basm, m-am jucat cu ea, am facut fulgi de hartie si i-am facut sa zboare, iar acesti fulgi o faceau sa rada, sa rada... I-am sarutat manutele si fetzisoara si piciorusele si am aruncat-o in aer si am prins-o... M-a luat de gat si m-a pupat, am tinut-o de manute si am sprijinit-o sa mearga in primii ei pasi spre viata. Am imbracat-o cu rochite pe care i le-am cumparat cu toata dragostea, i-am dus jucarii pe care le-a tinut cu manutele ei micute...
Vreau o minune! Vreau ca Silvia, inimioara noastra mica sa traiasca!!! O vreau aici. Pe Pamant. Vreau sa merg la zilele ei de nastere si vreau s-o vad scolarita...
Doamne, nu-ti cer mai mult! Salveaz-o pe EA!!! E abia la inceput de drum! Ai grija de EA!!! De EA!!!
vineri, 13 iunie 2008
Banii
Traim intr-o societate in care banii au un rol primordial si urasc lucrul asta. Fac parte dintre oamenii cei mai putini mercantili. Nu tin la bani, ma servesc doar de ei ca sa-mi ating anumite scopuri. Imi doresc foarte mult sa traiesc intr-o lume unde banul nu este ridicat la rang de zeu. Majoritatea oamenilor din jurul meu au ajuns sa fie sclavul banului. De aici deriva si stresul si oboseala si neintelegerile. Din dorinta asta obsesiva de a alerga tot timpul dupa bani mai multi.
E drept ca nici fara ei nu poti trai, e foarte adevarat ca banii iti pot face viata mai frumoasa, dar nu am de gand sa ma prosternez zeului banului. Chiar daca nu am avut bani, intotdeauna Dumnezeu a gasit o cale sa-mi implineasca un vis.
Ma intreba mami zilele trecute ce as face eu daca as avea bani multi. I-as pune deoparte? Mi-as lua haine scumpe? Nu. sigur nu as manca mai mult decat mananc acum, mi-ar placea sa am haine frumoase dar in niciun caz nu as da 1000 de euro pe o pereche de pantofi. As prefera sa-mi iau o pereche de pantofi mai ieftini si diferenta aceea de bani sa o dau cuiva care are nevoie de ei. M-ar durea sufletul sa stiu ca cineva n-are ce sa manance si eu sa cheltui o avere pe lucruri pana la urma ieftine in esenta lor.
Am vazut oameni cu bani care isi permit sa mearga in strainatate in fiecare luna si totusi nu raman cu nimic din locurile vizitate. Merg la Taj Majal sau la Madame Tussaud cu acelasi interes cu care merg la Zara sau la Harrod's. Evalueaza operele de arta ca pe niste lucruri banale, obisnuite si absolut accesibile lor, oamenilor cu bani.
Mi-ar placea sa existe un for international care sa decida si sa finanteze calatoriile in strainatate pentru oamenii care isi doresc foarte mult acest lucru. Sa-i evalueze in urma unui interviu de cultura generala si sa acorde bani pentru a pleca in scopuri turistice celor care chiar merita, iar cand vin de acolo sa mai dea un test din ce-au vazut, iar pe baza acestuia sa i se finanteze urmatoarea calatorie in strainatate. Hmmm, ar fi fain, nu??? :-)))
Mi-e tare ciuda cand vad ca cei care au, nu-i ajuta pe cei care au nevoie. Zilele trecute mergeam cu autobuzul si la un moment dat s-a urcat o doamna cu un baietel handicapat in brate. De cum a dat ochii cu mine, baietelul acela a intins manutele sa-l iau in brate. Din tot acel autobuz m-a ales pe mine. De ce? Ce resort nevazut l-a impins spre mine, cea care stia sigur ca-l va lua si-l va mangaia??? Toti ceilalti calatori priveau ori cu dispret ori cu indiferenta scena asta. AM coborat plina de durere, de neputinta, de frustrare dar rasplata mea pentru ziua aceea au fost ochii frumosi ai acelui copil si manuta de la revedere pe care mi-a facut-o cand am coborat.
Am venit cu planuri atat de mari in Bucurestiul asta, cu vise si dorinte de a schimba lumea dar crezul meu este valid intr-o alta lume, intr-un alt univers. Am vrut sa schimb lumea dar din pacate, lumea m-a schimbat pe mine.
Ajuta-mi Doamne sa accept hotararile Tale fara sa ma revolt, fara sa cracnesc. Probabil Tu stii cei mai bine de ce se intampla asa.
E drept ca nici fara ei nu poti trai, e foarte adevarat ca banii iti pot face viata mai frumoasa, dar nu am de gand sa ma prosternez zeului banului. Chiar daca nu am avut bani, intotdeauna Dumnezeu a gasit o cale sa-mi implineasca un vis.
Ma intreba mami zilele trecute ce as face eu daca as avea bani multi. I-as pune deoparte? Mi-as lua haine scumpe? Nu. sigur nu as manca mai mult decat mananc acum, mi-ar placea sa am haine frumoase dar in niciun caz nu as da 1000 de euro pe o pereche de pantofi. As prefera sa-mi iau o pereche de pantofi mai ieftini si diferenta aceea de bani sa o dau cuiva care are nevoie de ei. M-ar durea sufletul sa stiu ca cineva n-are ce sa manance si eu sa cheltui o avere pe lucruri pana la urma ieftine in esenta lor.
Am vazut oameni cu bani care isi permit sa mearga in strainatate in fiecare luna si totusi nu raman cu nimic din locurile vizitate. Merg la Taj Majal sau la Madame Tussaud cu acelasi interes cu care merg la Zara sau la Harrod's. Evalueaza operele de arta ca pe niste lucruri banale, obisnuite si absolut accesibile lor, oamenilor cu bani.
Mi-ar placea sa existe un for international care sa decida si sa finanteze calatoriile in strainatate pentru oamenii care isi doresc foarte mult acest lucru. Sa-i evalueze in urma unui interviu de cultura generala si sa acorde bani pentru a pleca in scopuri turistice celor care chiar merita, iar cand vin de acolo sa mai dea un test din ce-au vazut, iar pe baza acestuia sa i se finanteze urmatoarea calatorie in strainatate. Hmmm, ar fi fain, nu??? :-)))
Mi-e tare ciuda cand vad ca cei care au, nu-i ajuta pe cei care au nevoie. Zilele trecute mergeam cu autobuzul si la un moment dat s-a urcat o doamna cu un baietel handicapat in brate. De cum a dat ochii cu mine, baietelul acela a intins manutele sa-l iau in brate. Din tot acel autobuz m-a ales pe mine. De ce? Ce resort nevazut l-a impins spre mine, cea care stia sigur ca-l va lua si-l va mangaia??? Toti ceilalti calatori priveau ori cu dispret ori cu indiferenta scena asta. AM coborat plina de durere, de neputinta, de frustrare dar rasplata mea pentru ziua aceea au fost ochii frumosi ai acelui copil si manuta de la revedere pe care mi-a facut-o cand am coborat.
Am venit cu planuri atat de mari in Bucurestiul asta, cu vise si dorinte de a schimba lumea dar crezul meu este valid intr-o alta lume, intr-un alt univers. Am vrut sa schimb lumea dar din pacate, lumea m-a schimbat pe mine.
Ajuta-mi Doamne sa accept hotararile Tale fara sa ma revolt, fara sa cracnesc. Probabil Tu stii cei mai bine de ce se intampla asa.
joi, 5 iunie 2008
Stele-perechi
Ma aflu intr-o perioada cu schimbari majore in viata mea pe toate planurile. Incerc sa depasesc anumite momente de criza si o mai pun si pe seama trecerii lui Mercur prin semnul meu zodiacal.
Astazi am fost la facultate. Am avut un examen restant. Singurul pe care l-am picat. Singurul de care depindea intrarea mea in licenta. Am plecat la examen cu gandul ca las totul in seama lui Dumnezeu. Stiu ca planurile Lui sunt uneori neintelese pentru noi. Si am zis ca daca Dumnezeu ma va ajuta, atunci voi lua acest examen, daca nu, atunci probabil ca EL considera ca este prea mult pentru mine sa dau acum ambele licente.
Am intrat la examen, m-am straduit din rasputeri sa fac ceva dar... am picat. Intrarea mea la licenta a depins doar de 50 de sutimi. Atat. Am facut contestatie dar nu stiu ce s-ar putea rezolva, sincer.
Dupa ce am iesit m-a bufnit plansul. Nu-mi pasa ca se uita o lume intreaga la mine. M-am asezat pe o bordura si am sunat-o pe mama. Toata lumea ca sa ma consoleze nu gasea sa-mi spuna decat un singur lucru: nu mai plange! Nu mai fii trista! etc. Apoi i-am dat un sms Biancai. M-a sunat imediat.
Este incredibil cat de bine poate sa ma cunoasca, cat de mult poate sa ma inteleaga. Stiti ce mi-a spus? "Nu pot sa-ti spun sa nu fii trista, pentru ca nu ai cum sa nu fii trista. Nu am sa-ti spun sa nu plangi. Plangi pana simti ca lasi tot raul afara. Plangi cat poti daca asta te face sa te eliberezi. Incearca doar sa te duci sa-ti iei ceva ce-ti place, o inghetata, o ciocolata, paste, ce vrei tu, ce-ti place tie, fa o nebunie, du-te undeva unde ti-ar placea sa fii."
Mi-a mers drept la sufletel ce mi-a spus si ma gandeam de unde-si ia fiinta asta asa fragila si delicata atata forta nu numai ca sa-si depaseasca problemele ei (care nu sunt putine) dar sa si spuna exact ce trebuie la momentul potrivit.
Doamne, de cand suntem din nou prietene, relatia asta parca e mai frumoasa ca niciodata. E o empatie extraordinara, atatea emotii traite cu atata forta, cu atata intensitate, atata drag exprimat cu atat de multa caldura...
Iti multumesc, Bi drag!
Sigur intr-o alta constelatie am fost stele-perechi, doua suflete gemene care s-au reintalnit aici, acum, in acest timp.
Astazi am fost la facultate. Am avut un examen restant. Singurul pe care l-am picat. Singurul de care depindea intrarea mea in licenta. Am plecat la examen cu gandul ca las totul in seama lui Dumnezeu. Stiu ca planurile Lui sunt uneori neintelese pentru noi. Si am zis ca daca Dumnezeu ma va ajuta, atunci voi lua acest examen, daca nu, atunci probabil ca EL considera ca este prea mult pentru mine sa dau acum ambele licente.
Am intrat la examen, m-am straduit din rasputeri sa fac ceva dar... am picat. Intrarea mea la licenta a depins doar de 50 de sutimi. Atat. Am facut contestatie dar nu stiu ce s-ar putea rezolva, sincer.
Dupa ce am iesit m-a bufnit plansul. Nu-mi pasa ca se uita o lume intreaga la mine. M-am asezat pe o bordura si am sunat-o pe mama. Toata lumea ca sa ma consoleze nu gasea sa-mi spuna decat un singur lucru: nu mai plange! Nu mai fii trista! etc. Apoi i-am dat un sms Biancai. M-a sunat imediat.
Este incredibil cat de bine poate sa ma cunoasca, cat de mult poate sa ma inteleaga. Stiti ce mi-a spus? "Nu pot sa-ti spun sa nu fii trista, pentru ca nu ai cum sa nu fii trista. Nu am sa-ti spun sa nu plangi. Plangi pana simti ca lasi tot raul afara. Plangi cat poti daca asta te face sa te eliberezi. Incearca doar sa te duci sa-ti iei ceva ce-ti place, o inghetata, o ciocolata, paste, ce vrei tu, ce-ti place tie, fa o nebunie, du-te undeva unde ti-ar placea sa fii."
Mi-a mers drept la sufletel ce mi-a spus si ma gandeam de unde-si ia fiinta asta asa fragila si delicata atata forta nu numai ca sa-si depaseasca problemele ei (care nu sunt putine) dar sa si spuna exact ce trebuie la momentul potrivit.
Doamne, de cand suntem din nou prietene, relatia asta parca e mai frumoasa ca niciodata. E o empatie extraordinara, atatea emotii traite cu atata forta, cu atata intensitate, atata drag exprimat cu atat de multa caldura...
Iti multumesc, Bi drag!
Sigur intr-o alta constelatie am fost stele-perechi, doua suflete gemene care s-au reintalnit aici, acum, in acest timp.
marți, 13 mai 2008
S-a intors galushka!!!
Ea e galushka!!! Silvioara, comoara noastra pentru care am luptat sa-i redam o inimioara noua. Silvia s-a intors acasa dupa doua operatii reusite in Clinica de Cardiologie Pediatrica din Munchen. Ii este bine acasa. A fost intampinata de surioara ei, Alexandra si de verisoara ei, Daria cu flori, baloane si inimioare scrise de ele cu mesajul "Bine-ai venit". Va scriu acest mesaj intre doua examene. Iertati-ma, va rog din suflet... Stiu ca asteptati gandurile mele, mi-o spuneti deseori pe mess, dar ma aflu intr-o perioada foarte incarcata. Ma asteapta doua licente, pe 3 si pe 13 iulie. Sa-mi tineti pumnii si sa va rugati pentru mine!! Am nevoie de gandurile voastre calde!!! O sa revin cu detalii despre Gala Unicef la care am fost prezenta sambata seara. Multumesc, Andreea Marin! Stie ea de ce! Va pup, va iubesc, ma intorc la invatat!
luni, 28 aprilie 2008
Pastele
Christos a inviat, dragii mei!
Iata o urare care mie una imi place foarte mult! Mi se pare un gest suprem de recunoastere a celei mai mari minuni din cate s-au intamplat vreodata sa saluti "Christos a inviat!" si sa ti se raspunda cu "Adevarat a inviat!". Am primit foarte multe mesaje de felicitare de acest Paste. M-am simtit foarte iubita, foarte respectata si vreau sa va multumesc public tuturor chiar daca v-am raspuns si personalizat dar vreau sa le multumesc si celor care nu mi-au dat mesaje dar m-am aflat in sufletul lor. Ma face fericita chiar si faptul ca au existat oameni dragi din viata mea care chiar daca au uitat sa ma felicite, sau au uitat de mine, au facut un gest de recunostinta pentru cei din jur, un gest de bunatate daruind din preaplinul lor.
Vreau sa le multumesc din suflet mamicilor si bunicilor de ingerasi care nu m-au uitat, fiindca au fost toate alaturi de mine. Odata cu Pastele s-a implinit 1 an de cand fetita Biancai, EMMA, a venit pe lume dar a si plecat totodata. Emma, sper ca a ajuns gandul meu cald la tine, iubita noastra! Nu pot sa imi imaginez ce-a fost ieri in sufletul Biancai. Sper doar ca timpul si Luca sa estompeze, incet-incet, durerea...
Vreau sa va anunt ca in Noaptea de Inviere, la Teledonul organizat de Antena 1, micuta Silivioara a fost primul caz rezolvat. Pentru printesa noastra norocoasa s-au strans banii cel mai repede.
Foarte multi oameni au fost impresionati de cazul ei, asa ca nu a fost un efort foarte mare pentru oamenii cu bani si cu suflet mare sa faca un gest frumos. Le multumesc si eu si familia Silviei.
Va las dragii mei! Am sufletul plin de lumina si de liniste. De maine, ma intorc cu forte proaspete la serviciu!
Sa aveti parte de tot ce e mai bun! Va iubesc pe toti si pe fiecare in parte. Sufletul meu va poate cuprinde pe toti.
Iata o urare care mie una imi place foarte mult! Mi se pare un gest suprem de recunoastere a celei mai mari minuni din cate s-au intamplat vreodata sa saluti "Christos a inviat!" si sa ti se raspunda cu "Adevarat a inviat!". Am primit foarte multe mesaje de felicitare de acest Paste. M-am simtit foarte iubita, foarte respectata si vreau sa va multumesc public tuturor chiar daca v-am raspuns si personalizat dar vreau sa le multumesc si celor care nu mi-au dat mesaje dar m-am aflat in sufletul lor. Ma face fericita chiar si faptul ca au existat oameni dragi din viata mea care chiar daca au uitat sa ma felicite, sau au uitat de mine, au facut un gest de recunostinta pentru cei din jur, un gest de bunatate daruind din preaplinul lor.
Vreau sa le multumesc din suflet mamicilor si bunicilor de ingerasi care nu m-au uitat, fiindca au fost toate alaturi de mine. Odata cu Pastele s-a implinit 1 an de cand fetita Biancai, EMMA, a venit pe lume dar a si plecat totodata. Emma, sper ca a ajuns gandul meu cald la tine, iubita noastra! Nu pot sa imi imaginez ce-a fost ieri in sufletul Biancai. Sper doar ca timpul si Luca sa estompeze, incet-incet, durerea...
Vreau sa va anunt ca in Noaptea de Inviere, la Teledonul organizat de Antena 1, micuta Silivioara a fost primul caz rezolvat. Pentru printesa noastra norocoasa s-au strans banii cel mai repede.
Foarte multi oameni au fost impresionati de cazul ei, asa ca nu a fost un efort foarte mare pentru oamenii cu bani si cu suflet mare sa faca un gest frumos. Le multumesc si eu si familia Silviei.
Va las dragii mei! Am sufletul plin de lumina si de liniste. De maine, ma intorc cu forte proaspete la serviciu!
Sa aveti parte de tot ce e mai bun! Va iubesc pe toti si pe fiecare in parte. Sufletul meu va poate cuprinde pe toti.
sâmbătă, 19 aprilie 2008
Pentru musafirii mei
Dragii mei, sunt intrebata deseori de ce nu las sectiunea de comentarii free. Sincer, am incercat sa o las si cativa neaveniti si-au bagat nasul si au inceput sa-si dea cu parerea in cel mai grosolan mod posibil, ca sa nu zic impertinent, nesimtit...
Nu am facut acest blog ca sa ma dau mare, nu sufar de autosuficienta, nicidecum. De cand ma stiu insa, am tinut jurnal, iar jurnalul meu a fost accesibil pentru toti prietenii mei. Nu am nimic de ascuns. Iar acest blog il consider un fel de jurnal cu trairile mele, gandurile mele. Sau un fel de "ACASA". La tine in casa, primesti pe cine vrei tu, si de obicei numai pe cei pe care-i inviti. Asa ca nu am de gand sa-i las pe unii sa vina cu bocancii plini de noroi sa-mi murdareasca locul meu, casa mea.
Cei care doresc sa comenteze pertinent si obiectiv sunt bineveniti. Imi spuneti pe mess si pentru cand vreti sa comentati las deschisa sectiunea de comentarii.
Si ca sa vin si cu un argument in sprijinul spuselor mele, am sa va citez un comentariu lasat de o persoana care n-a scris in viata ei un articol, care nu s-a implicat niciodata intr-o cauza nobila, care a facut un scop numai din a-i rani pe ceilalti si a-i jigni. Are impresia ca daca scrie sub protectia "anonimatului", cum de altfel o fac toti cei care nu au curajul responsabilitatii si al faptelor lor, nu va fi recunoscuta.
O anunt ca stiu foarte bine cine este.
Aceasta persoana mi-a lasat un mesaj la un moment dat de genul "urata dreacu, mori o data! Mori!". Am regretat apoi ca l-am sters, trebuia sa-l postez si sa va las pe voi sa trageti concluzii dar am considerat ca nu merita.
Va las iubitii mei. Sper ca ma intelegeti si ca nu ma judecati gresit. Imi este tare bine la sufletel cand imi spuneti pe mess ca m-ati citit. Ma bucur ca acordati o particica din timpul vostru, gandurilor mele calde si sincere.
Am o mare rugaminte la voi. Marti sau miercuri va fi operata Silvioara, fetita a carei poza o aveti in stanga paginii si a carei poveste ati citit-o mai jos. Este o operatie care implica un mare risc, dar este singura solutie pentru a-i fi salvata viata micutei noastre.
Va rog din suflet, seara cand va inchinati si-i multumiti Domnului si Maicutei Sfinte pentru ce v-a dat peste zi, adaugati-o si pe Silvioara in rugaciunile voastre. Pana marti sau miercuri. Atat. Nu costa nimic. Iar rugaciunea spusa din suflet ajunge cel mai repede acolo unde trebuie. Stiu ca printre cei care-mi citesc blog-ul se afla si mamicile de inger. Ele probabil ca inteleg cel mai bine prin ce trec parintii Silviei.
Va multumesc. Pentru sprijin. Pentru solidaritate. Pentru caldura si atasamentul vostru.
Ma tenteaza ideea alcatuirii unui blog dedicat exclusiv cazurilor umanitare. Ce ziceti? Ma intereseaza opinia voastra.
Va iubesc, va respect.
Cu drag, aceeasi prietena a voastra, Ana.
Nu am facut acest blog ca sa ma dau mare, nu sufar de autosuficienta, nicidecum. De cand ma stiu insa, am tinut jurnal, iar jurnalul meu a fost accesibil pentru toti prietenii mei. Nu am nimic de ascuns. Iar acest blog il consider un fel de jurnal cu trairile mele, gandurile mele. Sau un fel de "ACASA". La tine in casa, primesti pe cine vrei tu, si de obicei numai pe cei pe care-i inviti. Asa ca nu am de gand sa-i las pe unii sa vina cu bocancii plini de noroi sa-mi murdareasca locul meu, casa mea.
Cei care doresc sa comenteze pertinent si obiectiv sunt bineveniti. Imi spuneti pe mess si pentru cand vreti sa comentati las deschisa sectiunea de comentarii.
Si ca sa vin si cu un argument in sprijinul spuselor mele, am sa va citez un comentariu lasat de o persoana care n-a scris in viata ei un articol, care nu s-a implicat niciodata intr-o cauza nobila, care a facut un scop numai din a-i rani pe ceilalti si a-i jigni. Are impresia ca daca scrie sub protectia "anonimatului", cum de altfel o fac toti cei care nu au curajul responsabilitatii si al faptelor lor, nu va fi recunoscuta.
O anunt ca stiu foarte bine cine este.
Aceasta persoana mi-a lasat un mesaj la un moment dat de genul "urata dreacu, mori o data! Mori!". Am regretat apoi ca l-am sters, trebuia sa-l postez si sa va las pe voi sa trageti concluzii dar am considerat ca nu merita.
Va las iubitii mei. Sper ca ma intelegeti si ca nu ma judecati gresit. Imi este tare bine la sufletel cand imi spuneti pe mess ca m-ati citit. Ma bucur ca acordati o particica din timpul vostru, gandurilor mele calde si sincere.
Am o mare rugaminte la voi. Marti sau miercuri va fi operata Silvioara, fetita a carei poza o aveti in stanga paginii si a carei poveste ati citit-o mai jos. Este o operatie care implica un mare risc, dar este singura solutie pentru a-i fi salvata viata micutei noastre.
Va rog din suflet, seara cand va inchinati si-i multumiti Domnului si Maicutei Sfinte pentru ce v-a dat peste zi, adaugati-o si pe Silvioara in rugaciunile voastre. Pana marti sau miercuri. Atat. Nu costa nimic. Iar rugaciunea spusa din suflet ajunge cel mai repede acolo unde trebuie. Stiu ca printre cei care-mi citesc blog-ul se afla si mamicile de inger. Ele probabil ca inteleg cel mai bine prin ce trec parintii Silviei.
Va multumesc. Pentru sprijin. Pentru solidaritate. Pentru caldura si atasamentul vostru.
Ma tenteaza ideea alcatuirii unui blog dedicat exclusiv cazurilor umanitare. Ce ziceti? Ma intereseaza opinia voastra.
Va iubesc, va respect.
Cu drag, aceeasi prietena a voastra, Ana.
vineri, 4 aprilie 2008
Spovedanie pe o aripa de inger
Am cunoscut-o acum 4 ani. Intrasem pe site-ul ei din intamplare. O vazusem la o emisiune TV si-mi adusesem aminte brusc de minunea aceea de fata, pe care o intalnisem in holul televiziunii. Mersesem la emisiunea “Surprize-surprize” iar ea era invitata sa sustina un caz umanitar printr-o prezentare de moda. Era frig afara si ea venise imbracata in alb, aidoma unui inger coborat in mijlocul nostru. Ne-a lasat pe toti muti. Tin minte perfect ca toata lumea a tacut pret de o clipa. Ea, frumoasa si atenta a zambit timid si apoi a fugit repede. Parca fusese o naluca. Nu-mi venea sa cred ca faptura aceea atat de frumoasa era reala. Nu am indraznit sa ma apropii. O credeam una dintre acele vedete superbe si inaccesibile… Asa ca atunci cand am aflat ca are un site, am intrat si eu sa vad ce mai face. Era “un albastru infinit”, locul vrajit in care evadam din viata mea monotona si gri. Ne raspundea la mesaje, fiecaruia, ne sfatuia si ce era ciudat, ne obisnuisem cu ea… incat atunci cand era plecata ne lipsea, iar cand eram noi plecati, era ea ingrijorata. Se crease o punte de legatura foarte sensibila. Am devenit prietene bune, chiar daca doar virtual. Apoi am intalnit-o intr-una din plimbarile mele la Bucuresti. A fost o zi pe care nu am s-o uit niciodata. Cerul acela senin, natura care abia incepea sa se dezmorteasca (era pe 9 martie)… totul a fost perfect. Pe masa unde sta laptop-ul meu, se afla una din fotografiile de la acea prima intalnire. Relatia noastra depasise stadiul de forum (comentarii, intrebari, raspunsuri). Era un real sprijin pentru mine intr-o perioada realmente intunecata. Era o empatie atat de puternica incat ne simteam pur si simplu. Ni s-a intamplat des ca una sa gandeasca, iar cealalta sa puna mana pe telefon sa sune. Tin minte ca intr-o seara adormisem ceva mai devreme, iar in primul vis a aparut ea. M-a trezit din acel vis sunetul mesageriei. Era ea… Cred, sunt convinsa ca ne leaga mai mult decat cuvinte.
Sa nu va imaginati ca eu as fi facut ceva pentru ea. Nu. Dimpotriva. De multe ori nu am facut decat sa o supar, sa o stresez prea mult. Mult prea mult. Insistenta mea a facut ca la un moment dat sa se rupa firul. Am luptat foarte mult sa reluam legatura. M-a maturizat cumplit acea experienta dureroasa pentru mine la acea vreme dar m-a facut sa privesc lucrurile cu foarte multa luciditate.
Atunci cand am aflat ca va fi mamica pentru prima data cu Luca, am felicitat-o printr-un sms. Sarbatoream cu colegii ziua de 8 martie si ea era invitata in direct la Teo. Am izbucnit in plans si am plecat acasa. Voiam sa fiu singura sa plang, sa plang mult ca nu pot fi langa ea, ca nu o pot felicita…
Viata m-a adus peste un timp in Bucuresti. Am devenit ziarista. Si intr-o buna zi, in redactie, a fost propusa pentru un material Bianca. Ar fi fost posibil sa faca altcineva materialul respectiv, dar nu am acceptat eu. Din orgoliu. Cine ar fi putut scrie mai bine despre EA decat eu? Mi-am luat inima in dinti si am sunat-o. Am stabilit sa facem acel interviu. Atunci l-am vazut si pe Luca pentru prima data, cand mi-a trimis o fotografie cu el. Am inceput sa vorbim firesc. Uneori pe mail, alteori prin sms dar timid. Faceam astazi un pas, maine unul… am stabilit sa ne vedem de multe ori dar nu am apucat. Din cauza lipsei de timp, cand la mine, cand la ea. Cand am reluat legatura cu ea, era insarcinata pentru a doua oara si era foarte fericita. Nu stiu daca aflase ca Emma avea probleme cu inimioara, dar stiu ca era foarte bucuroasa. Stiam ca trebuie sa nasca in luna mai a anului trecut. Lunile trecusera naucitor de repede, luna mai se apropia vertiginous dar… nici un semn ca B a nascut, sau ca urma sa nasca. Stiam insa ca B este o persoana foarte discreta si ca nu prefera lumina reflectoarelor intr-un moment foarte personal din viata ei. Insa toata luna mai am fost nelinistita… Cand ma gandeam la ea, imi venea sa plang… Nu stiu de ce… Nu puteam defini starea aceea. Eram sigura ca s-a intamplat ceva… Ceva ingrozitor… Intr-o dimineata am coborat sa plec la serviciu. Prima revista pe care am vazut-o a fost Story. Un titlu mare m-a facut sa impietresc de durere: Tragedie in familia Biancai Brad. Am inghetat de durere. Picioarele refuzau sa ma asculte. Inima refuza sa mai meraga normal. Viteza sangelui s-a accelerat intr-o secunda. Am intins tremurand banii pentru revista, am rasfoit-o precipitata si am citit printre randuri pana am ajuns la esenta problemei. Emma, Emma… nu mai era. Devenise amintire si inger. Am izbucnit in plans si am mers la birou sfasiata de durere. Nu intelegeam. As fi vrut s-o sun… As fi vrut sa-i spun ca sunt alaturi de ea… Ma incerca toata gama de sentimente. Am trimis doar un mail in care i-am spus ca as vrea ca Dumnezeu si Luca s-o ajute. Am pastrat acel mail. De curand, atunci cand am citit pe situl ei, cum trebuie sa reactionez m-am intors la acel mail. Mi-era teama sa nu fi spus vreo prostie de genul “o sa treaca”, “o sa faci altul” etc. Nu o facusem. I-am spus doar ca sunt alaturi de ea, ca-mi pare rau pentru ce i s-a intamplat.
Iar acum, acum imi doresc sa fiu foarte aproape de ea si de Fundatia EMMA prin voluntariat. B ma tot intreaba “DE CE???”. “Mamicile au un motiv. Ele si-au pierdut copilasii, dar tu???” Pentru ca am visat ca Emma va avea ochisorii tai, Bianca mea draga! Pentru ca visam la clipa cand vom merge in parc noi doua cu ea si cu Luca. Pentru ca in visele mele vedeam doua ipostaze ale aceluiasi chip: tu si papusa ta mica. Nu a fost sa fie. Dar stiu ca Emma este aici, cu noi! Ca ne vegheaza si ne ajuta! Am simtit-o atunci cand am rugat-o fierbinte sa-l roage ceva pe Dumnezeu si m-a ajutat. Ea este cu mami, cu tati, cu Luca si cu buni in fiecare secunda. Iar aripa ei pura ne va atinge de cate ori ne va fi dor… Iar manutele ei mici, impreunate intr-o rugaciune muta ne vor aduce mai aproape de Dumnezeu si de implinirea visului de a face ca Fundatia EMMA sa isi atinga toate obiectivele.)
Sa nu va imaginati ca eu as fi facut ceva pentru ea. Nu. Dimpotriva. De multe ori nu am facut decat sa o supar, sa o stresez prea mult. Mult prea mult. Insistenta mea a facut ca la un moment dat sa se rupa firul. Am luptat foarte mult sa reluam legatura. M-a maturizat cumplit acea experienta dureroasa pentru mine la acea vreme dar m-a facut sa privesc lucrurile cu foarte multa luciditate.
Atunci cand am aflat ca va fi mamica pentru prima data cu Luca, am felicitat-o printr-un sms. Sarbatoream cu colegii ziua de 8 martie si ea era invitata in direct la Teo. Am izbucnit in plans si am plecat acasa. Voiam sa fiu singura sa plang, sa plang mult ca nu pot fi langa ea, ca nu o pot felicita…
Viata m-a adus peste un timp in Bucuresti. Am devenit ziarista. Si intr-o buna zi, in redactie, a fost propusa pentru un material Bianca. Ar fi fost posibil sa faca altcineva materialul respectiv, dar nu am acceptat eu. Din orgoliu. Cine ar fi putut scrie mai bine despre EA decat eu? Mi-am luat inima in dinti si am sunat-o. Am stabilit sa facem acel interviu. Atunci l-am vazut si pe Luca pentru prima data, cand mi-a trimis o fotografie cu el. Am inceput sa vorbim firesc. Uneori pe mail, alteori prin sms dar timid. Faceam astazi un pas, maine unul… am stabilit sa ne vedem de multe ori dar nu am apucat. Din cauza lipsei de timp, cand la mine, cand la ea. Cand am reluat legatura cu ea, era insarcinata pentru a doua oara si era foarte fericita. Nu stiu daca aflase ca Emma avea probleme cu inimioara, dar stiu ca era foarte bucuroasa. Stiam ca trebuie sa nasca in luna mai a anului trecut. Lunile trecusera naucitor de repede, luna mai se apropia vertiginous dar… nici un semn ca B a nascut, sau ca urma sa nasca. Stiam insa ca B este o persoana foarte discreta si ca nu prefera lumina reflectoarelor intr-un moment foarte personal din viata ei. Insa toata luna mai am fost nelinistita… Cand ma gandeam la ea, imi venea sa plang… Nu stiu de ce… Nu puteam defini starea aceea. Eram sigura ca s-a intamplat ceva… Ceva ingrozitor… Intr-o dimineata am coborat sa plec la serviciu. Prima revista pe care am vazut-o a fost Story. Un titlu mare m-a facut sa impietresc de durere: Tragedie in familia Biancai Brad. Am inghetat de durere. Picioarele refuzau sa ma asculte. Inima refuza sa mai meraga normal. Viteza sangelui s-a accelerat intr-o secunda. Am intins tremurand banii pentru revista, am rasfoit-o precipitata si am citit printre randuri pana am ajuns la esenta problemei. Emma, Emma… nu mai era. Devenise amintire si inger. Am izbucnit in plans si am mers la birou sfasiata de durere. Nu intelegeam. As fi vrut s-o sun… As fi vrut sa-i spun ca sunt alaturi de ea… Ma incerca toata gama de sentimente. Am trimis doar un mail in care i-am spus ca as vrea ca Dumnezeu si Luca s-o ajute. Am pastrat acel mail. De curand, atunci cand am citit pe situl ei, cum trebuie sa reactionez m-am intors la acel mail. Mi-era teama sa nu fi spus vreo prostie de genul “o sa treaca”, “o sa faci altul” etc. Nu o facusem. I-am spus doar ca sunt alaturi de ea, ca-mi pare rau pentru ce i s-a intamplat.
Iar acum, acum imi doresc sa fiu foarte aproape de ea si de Fundatia EMMA prin voluntariat. B ma tot intreaba “DE CE???”. “Mamicile au un motiv. Ele si-au pierdut copilasii, dar tu???” Pentru ca am visat ca Emma va avea ochisorii tai, Bianca mea draga! Pentru ca visam la clipa cand vom merge in parc noi doua cu ea si cu Luca. Pentru ca in visele mele vedeam doua ipostaze ale aceluiasi chip: tu si papusa ta mica. Nu a fost sa fie. Dar stiu ca Emma este aici, cu noi! Ca ne vegheaza si ne ajuta! Am simtit-o atunci cand am rugat-o fierbinte sa-l roage ceva pe Dumnezeu si m-a ajutat. Ea este cu mami, cu tati, cu Luca si cu buni in fiecare secunda. Iar aripa ei pura ne va atinge de cate ori ne va fi dor… Iar manutele ei mici, impreunate intr-o rugaciune muta ne vor aduce mai aproape de Dumnezeu si de implinirea visului de a face ca Fundatia EMMA sa isi atinga toate obiectivele.)
Aripi de inger
Nu am mai scris de foarte mult timp. Nu pentru ca nu as fi avut timp. Pierd timpul zile intregi cu o groaza de nimicuri care nu-mi folosesc. Ci pentru ca nu am stiut ce subiect sa abordez: am vrut sa scriu despre pozele pe care Andreea Marin le-a facut pentru VIVA, apoi am vrut sa scriu despre intalnirea pe care am avut-o cu mamicile de inger. Iar astazi m-am hotarat.
Intr-o zi, Bianca mi-a adus un caz: o fetita de un anisor care avea nevoie de o operatie la inimioara. S-a nascut cu un ventricul cu dubla cale de iesire. In Romania, medicii nu i-au dat prea multe sanse. Insa in Germania, s-a gasit o clinica specializata pe astfel de probleme care s-a oferit s-o ajute pe Silvia. Un aviator german, pilot de performanta, si-a pus avionul in slujba actiunilor umanitare. El poate transporta copii care nu pot fi deplasati cu avionul sau personal, fundatia sa suportand toate cheltuielile. Prin niste rude ale Silviei din Germania, acest om s-a oferit s-o ajute pe Silvia si s-o transporte in Germania, la clinica din Munchen. Silvia se afla deja acolo, momentan este la terapie intensiva pentru ca a suportat prima operatie, se pare ca a trecut cu bine de ea, dar acum urmeaza o succesiune de inca 3. Stiu ca suma estimata la inceput a fost de 40.000 de euro dar nu se stransesera toti acesti bani, iar aceasta suma include numai cheltuielile de operatie si internarea Silviei in clinica. Mamica Silviei trebuie sa suporte singura cheltuielile. Iar familia Corbu nu dispune de foarte multe fonduri. Am avut noroc cu niste oameni cu suflet MARE, dar mai este nevoie de multi bani, de foarte multi... Am hotarat sa incerc sa strang acesti bani. Ieri am fost in trustul in care lucrez la fiecare firma si i-am rugat sa doneze fiecare cat poate. Mi-au promis ca o vor face. Astazi am de gand sa le scriu femeilor din Capital Top 100. As vrea sa stiu cate din cele care se bat cu pumnul in piept ca fac ceva pentru copii, chiar fac acest lucru??? Sunt foarte curioasa. De luni am de gand sa merg la scoli, biserici, banci, vreau sa vad cine ma poate ajuta.
Astept comentariile voastre legate de acest aspect! Va pup si va iubesc.
Intr-o zi, Bianca mi-a adus un caz: o fetita de un anisor care avea nevoie de o operatie la inimioara. S-a nascut cu un ventricul cu dubla cale de iesire. In Romania, medicii nu i-au dat prea multe sanse. Insa in Germania, s-a gasit o clinica specializata pe astfel de probleme care s-a oferit s-o ajute pe Silvia. Un aviator german, pilot de performanta, si-a pus avionul in slujba actiunilor umanitare. El poate transporta copii care nu pot fi deplasati cu avionul sau personal, fundatia sa suportand toate cheltuielile. Prin niste rude ale Silviei din Germania, acest om s-a oferit s-o ajute pe Silvia si s-o transporte in Germania, la clinica din Munchen. Silvia se afla deja acolo, momentan este la terapie intensiva pentru ca a suportat prima operatie, se pare ca a trecut cu bine de ea, dar acum urmeaza o succesiune de inca 3. Stiu ca suma estimata la inceput a fost de 40.000 de euro dar nu se stransesera toti acesti bani, iar aceasta suma include numai cheltuielile de operatie si internarea Silviei in clinica. Mamica Silviei trebuie sa suporte singura cheltuielile. Iar familia Corbu nu dispune de foarte multe fonduri. Am avut noroc cu niste oameni cu suflet MARE, dar mai este nevoie de multi bani, de foarte multi... Am hotarat sa incerc sa strang acesti bani. Ieri am fost in trustul in care lucrez la fiecare firma si i-am rugat sa doneze fiecare cat poate. Mi-au promis ca o vor face. Astazi am de gand sa le scriu femeilor din Capital Top 100. As vrea sa stiu cate din cele care se bat cu pumnul in piept ca fac ceva pentru copii, chiar fac acest lucru??? Sunt foarte curioasa. De luni am de gand sa merg la scoli, biserici, banci, vreau sa vad cine ma poate ajuta.
Astept comentariile voastre legate de acest aspect! Va pup si va iubesc.
miercuri, 12 martie 2008
Ziua Mamelor de îngeri
Duminică, 9 martie, a fost o zi deosebită pentru familiile copilaşilor nenăscuţi sau plecaţi prea timpuriu dintre noi. Bianca Brad, promotoarea campaniei „Mame de îngeri”, a dorit ca 9 Martie să fie ziua neoficială a acestui eveniment. A fost o acţiune sublimă şi devastatoare deopotrivă, care a adunat părinţi, fraţi şi rude de îngeri, dar şi reprezentanţi ai mass-media, care au vrut să-şi arate în acest fel solidaritatea faţă de mamele greu încercate, mediatizând evenimentul.
Candele şi mesaje din inimă
Ei bine, dragi cititori, a fost nevoie ca o persoană cunoscută precum Bianca Brad să-şi piardă copilul pentru ca dramele altor mii de femei să se facă auzite. Bianca Brad a fost prezentă pe stadionul Iolanda Balaş cu multe ore înaintea evenimentului, când, plină de energie a adunat mai multe mămici de îngeraşi şi au început să decoreze stadionul cu baloane şi fâşii colorate. O bucurie imensă a cuprins-o pe Bianca atunci când a sosit transportul cu 50 de baloane albe cu heliu, comandate special pentru acest eveniment. Pe fiecare dintre aceste baloane a fost scris numele câte unui îngeraş al unei mămici care nu a putut fi prezentă la întâlnire. A fost agitaţie mare până în jurul orei 17:00, când au sosit toţi invitaţii. Peste tot puteai zări tătici umflând baloane colorate de la buteliile cu heliu, mămici tăind rafie şi legând baloanele, zeci de fetiţe şi băieţei, surori sau fraţi de îngeraşi formând echipe, unii scriind mesaje pentru cei dispăruţi, iar alţii adunând baloanele scrise într-un singur loc. În jurul orei 17:00 s-a pornit spre mijlocul stadionului, Bianca în mijlocul părinţilor, înconjurată de copilaşi cu baloane în mână.
Balonul pentru Emma a rămas lângă mami
Bianca Brad a ţinut să mulţumească tuturor celor prezenţi, dar a atras şi atenţia asupra faptului că este nevoie de mult mai multă mobilizare pentru a deschide ochi, suflete şi minţi. Doctorul Cristian Andrei a fost şi el prezent şi a dorit să contribuie consiliind mamele la faţa locului. Alături de el au fost prezenţi şi alţi psihologi, dar şi Iuliana Marciuc sau Roxana Iliescu, prietenele Biancăi. După ce s-a rostit în cor „Tatăl Nostru” şi „Înger, Îngeraşul meu” s-a dat drumul la baloane. Ciudat… Toate baloanele s-au înălţat rapid şi au zburat spre Răsărit, numai balonul ridicat de Bianca, pentru fetiţa sa Emma Nicole a rămas agăţat într-un copac şi acolo a rămas până s-a terminat toată ceremonia şi a plecat toată lumea, acest lucru fiind interpretat de Bianca Brad ca o dorinţă a sufletului fetiţei sale de a rămâne mai mult lângă cei prezenţi.
După aceea, toţi cei de faţă s-au aşezat pe iarbă, au aprins lumânări şi candele şi au scris mesaje de iubire către cei plecaţi prea devreme.
În acelaşi timp, în mai multe oraşe din ţară, mămici de îngeri au preluat iniţiativa şi au organizat alte întruniri cu mămicile şi rudele îngerilor.
miercuri, 5 martie 2008
Intre bine si rau
Exceptionala emisiunea de aseara de pe TVR 1. Liviu Mihaiu a avut invitati de marca: Mihaela Radulescu, Dan Chisu, Lia Bugnar, Valentina Pelinel, Mircea Diaconu si Monica Tatoiu. S-a atins problema balantei dintre cariera si viata personala. Insa parerea mea a fost ca s-a ajuns un pic cam departe. Optzeci la suta dintre femeile din tara asta nu pot vorbi despre o cariera. Multe lucreza pentru a-si intretine familia si nu se pune problema ca nu sunt fericite. Pe ele le face fericite faptul ca au o familie, ca iubesc si sunt iubite iar multe dintre ele sunt mai linistite decat suntem noi, cei care ne stresam zilnic. Chiar cu cateva zile inainte veneam pe niste stradute intre blocuri si pe o banca statea o femeie grasana cu o punga de seminte in mana si cu o sticla de cola in cealalta. N-avea femeia nici un stres. Nici macar al faptului ca dupa ea trebuie ca cineva sa mature cojile de seminte pe care le-a scuipat.
dar am mai vazut si oameni mici cu ambitii mari, care au luptat sa-si implineasca visul. De exemplu: prietena mea Georgiana. A facut o scoala postliceala de asistenti medicali. Isi dorea cu disperare sa lucreze intr-un spital. In Romania nu prea ai nici o sansa decat daca dai spaga sau esti foarte bun. Ea nu se incadra in nici una din aceste categorii. A ales varianta plecarii in afara. Si-a dorit Italia cu orice pret. A inaintat actele la o firma care se ocupa cu recrutarea fortei de munca, a asteptat cateva luni apoi s-a aflat ca firma respectiva era una fantoma care a disparut ca magaru 'n ceatza cu actele lor si cu banii. Iarasi a alergat cateva luni dupa alte acte, a investit alti bani, a apelat la o alta firma si intr-un final, dupa alti doi ani a plecat ca infirmiera in Italia. Ajunsa acolo a nimerit in regiunea Calabria, un loc greu de suportat chiar si pentru un bastinas daramite pentru un roman care nu stia cu ce se mananca Italia. Daca pleca de acolo, renunta la contract si trebuia sa-si faca rost de contract de una singura. A avut curajul sa plece. A ajuns in apropiere de Venetia, intr-un orasel mic, Sant Daniele. S-a angajat la spitalul din localitate. A fost pusa sa faca cele mai umilitoare munci, si nu vreau sa va dau exemple. A fost cumplit. Erau nopti intregi cand plangea si strangea din dinti fiindca stia ca acasa nu are nici o sansa sa faca ceva si ca singura solutie era sa manance o paine de acolo. Insa, cu timpul, italienii, vazand perseverenta si dragostea ei pentru munca au avansat-o, astazi este asistenta si ajuta toate romancele venite noi sa se integreze. Are un salariu de 1500 de euro, bani pe care-i ia in afara de prime si ore suplimentare, bani pe care desigur nu i-ar fi castigat in veci in tara. Are o iubire frumoasa si profunda cu un roman din acelasi oras si acum vor sa-si intemeieze o familie. Nu s-ar mai intoarce pentru nimic in lume. A ajuns sa fie iubita de italieni si simte ca locul ei este acolo. Si nu a fost niciodata nici cea mai buna la invatatura si nici plina de bani. Dar a avut un vis pentru care a luptat din rasputeri si care s-a implinit.
Concluzia? Nu trebuie sa fii vedeta ca sa fii un om fericit, implinit, realizat.
dar am mai vazut si oameni mici cu ambitii mari, care au luptat sa-si implineasca visul. De exemplu: prietena mea Georgiana. A facut o scoala postliceala de asistenti medicali. Isi dorea cu disperare sa lucreze intr-un spital. In Romania nu prea ai nici o sansa decat daca dai spaga sau esti foarte bun. Ea nu se incadra in nici una din aceste categorii. A ales varianta plecarii in afara. Si-a dorit Italia cu orice pret. A inaintat actele la o firma care se ocupa cu recrutarea fortei de munca, a asteptat cateva luni apoi s-a aflat ca firma respectiva era una fantoma care a disparut ca magaru 'n ceatza cu actele lor si cu banii. Iarasi a alergat cateva luni dupa alte acte, a investit alti bani, a apelat la o alta firma si intr-un final, dupa alti doi ani a plecat ca infirmiera in Italia. Ajunsa acolo a nimerit in regiunea Calabria, un loc greu de suportat chiar si pentru un bastinas daramite pentru un roman care nu stia cu ce se mananca Italia. Daca pleca de acolo, renunta la contract si trebuia sa-si faca rost de contract de una singura. A avut curajul sa plece. A ajuns in apropiere de Venetia, intr-un orasel mic, Sant Daniele. S-a angajat la spitalul din localitate. A fost pusa sa faca cele mai umilitoare munci, si nu vreau sa va dau exemple. A fost cumplit. Erau nopti intregi cand plangea si strangea din dinti fiindca stia ca acasa nu are nici o sansa sa faca ceva si ca singura solutie era sa manance o paine de acolo. Insa, cu timpul, italienii, vazand perseverenta si dragostea ei pentru munca au avansat-o, astazi este asistenta si ajuta toate romancele venite noi sa se integreze. Are un salariu de 1500 de euro, bani pe care-i ia in afara de prime si ore suplimentare, bani pe care desigur nu i-ar fi castigat in veci in tara. Are o iubire frumoasa si profunda cu un roman din acelasi oras si acum vor sa-si intemeieze o familie. Nu s-ar mai intoarce pentru nimic in lume. A ajuns sa fie iubita de italieni si simte ca locul ei este acolo. Si nu a fost niciodata nici cea mai buna la invatatura si nici plina de bani. Dar a avut un vis pentru care a luptat din rasputeri si care s-a implinit.
Concluzia? Nu trebuie sa fii vedeta ca sa fii un om fericit, implinit, realizat.
joi, 21 februarie 2008
Prima iubire si ultima
L-am visat pe EL azi-noapte. Da. Multi m-ati intrebat unde este EL? Fat-Frumos-ul meu. De ce nu apare? De ce sunt singura? Este aici. Intotdeauna a fost. E omul pe care l-am iubit mereu. E omul de care m-am indragostit cu multa vreme in urma. Fac parte dintre oamenii care nu iubesc decat o singura data in viata. El a fost prima si sunt aproape sigura ca va ramane singura si marea mea iubire. Nu este nici cel mai frumos om de pe pamant. Nu este nici cel mai bogat sau cel mai sexy. Este insa omul cu care pot comunica cel mai bine. CU el vorbesc oricat, oricand. Cu el, si cel mai neinsemnat fleac capata importanta. STie asa bine sa asculte, sa ajute, sa gandeasca in felul meu... Nicicand viata nu a fost mai frumoasa. Ne admiram si ne respectam reciproc. E ceva mai presus de cuvinte si sper sa ramana asa.
miercuri, 20 februarie 2008
Da Doamne cantec!!!
Sunt doi ani. Pe 9 martie se implinesc doi ani de cand o veste cumplita a cazut ca un traznet asupra tuturor: Laura Stoica a murit intr-un accident de masina. Ea, logodnicul ei Cristian Margescu si copilul lor nenascut.
O sa va intrebati poate de ce pana acum nu am scris nimic pana acum pe blogul meu. Simplu: pentru ca nu am putut. Abia acum cateva zile am reusit sa ascult, pentru prima data, fara sa plang, piesa "In memoriam" cantata de colegii Laurei.
Era o zi de joi. Tin minte perfect. Ma uitam la televizor la "Secretul Mariei". Intr-una din pauzele publicitare am comutat pe OTV. Era invitat Becali. Am vrut sa trec mai departe dar pe fundal era un titlu care m-a lasat muta: A MURIT LAURA STOICA!!! Nu. Mi-am zis. Nu. Nu e posibil. E o gluma. Am inceput sa tremur necontrolat. Am sunat-o pe Ioana, prietena mea de la Botosani. Nici ei nu i-a venit sa creada. Mi-a zis sa stau linistita ca-l suna pe Adrian Enache, prieten foarte bun cu Laura. 5 minute mai tarziu Ioana m-a sunat socata: "A murit Ana... Un accident de masina... SI ea si logodnicul ei." Am tipat socata: Cum? De ce ea? Era insarcinata! Nu se poate !
O vazusem cu cateva zile inainte la emisiunea lui Teo, ultima la care a participat. Mi s-a parut asa fericita. Asa fericita!!! Era frumoasa. Incredibil de frumoasa! Mi-am zis in sinea mea: "Iata ce implinita se simte acum!".
Nu am dormit in acea noapte. Lacrimile nu mi s-au uscat de pe obraji. Eram in provincie. Vineri seara m-am hotarat sa plec la Bucuresti pentru sambata si duminica. Trebuia sa-mi iau ramas-bun.
Sambata am ajuns in jurul pranzului si afara era o vreme SUPERBA!!! Cald, cerul prea senin pentru steaua care se inalta la cer sa-si gaseasca locul printre alte sute de stele, alte mii... Am luat flori albe, preferatele ei. Un buchet imens de garoafe albe... Am stat la coada. Dintr-o masina din fata capelei se auzea VOCEA EI. Vocea ei, incredibil de pura care se inalta peste toate desertaciunile astea lumesti. In capela totul era plin de flori si lumanari. Am mers langa sicriul ei, i-am sarutat fotografia si i-am cerut iertare pentru fiecare clipa in care am trecut indiferenta peste CANTECUL EI. Am zabovit mult, am plans si m-am rugat sa-i fie trecerea usoara dincolo. Am stat ore in sir atunci, pana spre seara. Duminica am venit mai devreme la inmormantare. Vremea se schimbase. Incepuse o furtuna, o vijelie groaznica, ningea... Era o ninsoare amestecata cu ploaie. Ascultam slujba preotului si ma uitam la brazii imensi de langa capela care se frangeau sub povara imensa a ploii ce cadea, cadea fara incetare... Nu-mi mai simteam obrajii de frig, de lacrimi, nu mai aveam putere nici sa mai respir. M-am intalnit cu Adrian Enache. Era distrus... Toti cei care astazi imi sunt prieteni buni, atunci nu aveau glas de durere... As fi vrut sa-i iau in brate pe toti si sa spun fiecaruia ca Laura este cu noi, ca va ramane cu noi mereu... ca ne-a lasat ceva ce nu se va stinge nicicand: CANTECUL EI. Dar nu aveam putere nici macar sa ma ridic eu. Era doar durerea aceea imensa.
Nu. Laura Stoica nu mi-a fost prietena. Nici macar nu am cunoscut-o. Era doar o artista careia ii ascultam cantecele cu nesat. Pe care o admiram si o indrageam ca pe toti ceilalti artisti. Probabil ca as fi suferit la fel pentru oricare dintre ei. As fi preferat insa sa nu se fi stins. Nu asa repede. Nu ea. Nici altcineva. Din pacate nu eu sunt cea care decide.
De multe ori dupa ziua aceea am simtit prezenta Laurei, infinit de blanda si binefacatoare in viata mea. Mi-a fost alaturi in momente cruciale si o rog asa mult sa ma ierte ca nu apuc sa ajung atat cat mi-as dori la mormantul ei. Dar ea este mereu prezenta in visele si gandurile mele.
Dormi in pace, Laura!
Acum ai steaua ta!
O sa va intrebati poate de ce pana acum nu am scris nimic pana acum pe blogul meu. Simplu: pentru ca nu am putut. Abia acum cateva zile am reusit sa ascult, pentru prima data, fara sa plang, piesa "In memoriam" cantata de colegii Laurei.
Era o zi de joi. Tin minte perfect. Ma uitam la televizor la "Secretul Mariei". Intr-una din pauzele publicitare am comutat pe OTV. Era invitat Becali. Am vrut sa trec mai departe dar pe fundal era un titlu care m-a lasat muta: A MURIT LAURA STOICA!!! Nu. Mi-am zis. Nu. Nu e posibil. E o gluma. Am inceput sa tremur necontrolat. Am sunat-o pe Ioana, prietena mea de la Botosani. Nici ei nu i-a venit sa creada. Mi-a zis sa stau linistita ca-l suna pe Adrian Enache, prieten foarte bun cu Laura. 5 minute mai tarziu Ioana m-a sunat socata: "A murit Ana... Un accident de masina... SI ea si logodnicul ei." Am tipat socata: Cum? De ce ea? Era insarcinata! Nu se poate !
O vazusem cu cateva zile inainte la emisiunea lui Teo, ultima la care a participat. Mi s-a parut asa fericita. Asa fericita!!! Era frumoasa. Incredibil de frumoasa! Mi-am zis in sinea mea: "Iata ce implinita se simte acum!".
Nu am dormit in acea noapte. Lacrimile nu mi s-au uscat de pe obraji. Eram in provincie. Vineri seara m-am hotarat sa plec la Bucuresti pentru sambata si duminica. Trebuia sa-mi iau ramas-bun.
Sambata am ajuns in jurul pranzului si afara era o vreme SUPERBA!!! Cald, cerul prea senin pentru steaua care se inalta la cer sa-si gaseasca locul printre alte sute de stele, alte mii... Am luat flori albe, preferatele ei. Un buchet imens de garoafe albe... Am stat la coada. Dintr-o masina din fata capelei se auzea VOCEA EI. Vocea ei, incredibil de pura care se inalta peste toate desertaciunile astea lumesti. In capela totul era plin de flori si lumanari. Am mers langa sicriul ei, i-am sarutat fotografia si i-am cerut iertare pentru fiecare clipa in care am trecut indiferenta peste CANTECUL EI. Am zabovit mult, am plans si m-am rugat sa-i fie trecerea usoara dincolo. Am stat ore in sir atunci, pana spre seara. Duminica am venit mai devreme la inmormantare. Vremea se schimbase. Incepuse o furtuna, o vijelie groaznica, ningea... Era o ninsoare amestecata cu ploaie. Ascultam slujba preotului si ma uitam la brazii imensi de langa capela care se frangeau sub povara imensa a ploii ce cadea, cadea fara incetare... Nu-mi mai simteam obrajii de frig, de lacrimi, nu mai aveam putere nici sa mai respir. M-am intalnit cu Adrian Enache. Era distrus... Toti cei care astazi imi sunt prieteni buni, atunci nu aveau glas de durere... As fi vrut sa-i iau in brate pe toti si sa spun fiecaruia ca Laura este cu noi, ca va ramane cu noi mereu... ca ne-a lasat ceva ce nu se va stinge nicicand: CANTECUL EI. Dar nu aveam putere nici macar sa ma ridic eu. Era doar durerea aceea imensa.
Nu. Laura Stoica nu mi-a fost prietena. Nici macar nu am cunoscut-o. Era doar o artista careia ii ascultam cantecele cu nesat. Pe care o admiram si o indrageam ca pe toti ceilalti artisti. Probabil ca as fi suferit la fel pentru oricare dintre ei. As fi preferat insa sa nu se fi stins. Nu asa repede. Nu ea. Nici altcineva. Din pacate nu eu sunt cea care decide.
De multe ori dupa ziua aceea am simtit prezenta Laurei, infinit de blanda si binefacatoare in viata mea. Mi-a fost alaturi in momente cruciale si o rog asa mult sa ma ierte ca nu apuc sa ajung atat cat mi-as dori la mormantul ei. Dar ea este mereu prezenta in visele si gandurile mele.
Dormi in pace, Laura!
Acum ai steaua ta!
joi, 14 februarie 2008
Mame de ingeri
Am hotarat sa nu mai scriu cu diacritice fiindca nu toata lumea poate vizualiza mesajul cu diacritice. Unora le apar semne.
Intamplator, una din cele mai dragi prietene din viata mea, Bianca Brad a pierdut o sarcina (desi mi se pare asa o formulare tampita asta) in luna a noua. I-a murit in burtica fetita, cu cateva zile inainte sa se nasca. Se numea Emma Nicole.
Bianca este una dintre putinele mamici care a avut "sansa" (daca se poate numi "sansa") s-o nasca pe Emma in strainatate. De ce spun sansa? Fiindca acolo si-a putut vedea fetitza, a fost sprijinita, consiliata si ajutata de personal nu sa depaseasca trauma (mi-e greu sa cred ca se poate depasi o drama asa cumplita) ci sa inteleaga ca nu e singura. Ca un amanunt, medicul roman care a asistat-o pe Bianca pe tot parcursul sarcinii nu a sunat-o nici macar o data dupa tragedie s-o intrebe cum se simte, pe cand doctorita cu care a nascut in Germania, a sunat-o si dupa ce a plecat de acolo, din Germania. Cand in loc sa-si duca fetita acasa, a dus un sicriash alb la biserica si a inmormantat-o. Daca vreti sa aflati mai multe despre drama cumplita care a sfasiat-o, cititi pe www.biancabrad.com. Dupa noua luni de la aceasta pierdere traumatizanta, Bianca a demarat o campanie de sustinere a mamelor care trec prin aceasta situatie, de sensibilizare a opiniei publice, de rasturnare a unui sistem sanitar care trece cu mare indiferenta pe langa acest gen de pierderi, de constientizare a preotilor care interzic avortul considerandu-l o crima, dar interzic si slujba de inmormantare unui copil nascut mort fara voia lui, fara voia mamei lui. Mediatizati cazul! Dati mai departe! Sunt atatea mame care au nevoie de noi! Pentru ele trebuie sa schimbam ceva!
Intamplator, una din cele mai dragi prietene din viata mea, Bianca Brad a pierdut o sarcina (desi mi se pare asa o formulare tampita asta) in luna a noua. I-a murit in burtica fetita, cu cateva zile inainte sa se nasca. Se numea Emma Nicole.
Bianca este una dintre putinele mamici care a avut "sansa" (daca se poate numi "sansa") s-o nasca pe Emma in strainatate. De ce spun sansa? Fiindca acolo si-a putut vedea fetitza, a fost sprijinita, consiliata si ajutata de personal nu sa depaseasca trauma (mi-e greu sa cred ca se poate depasi o drama asa cumplita) ci sa inteleaga ca nu e singura. Ca un amanunt, medicul roman care a asistat-o pe Bianca pe tot parcursul sarcinii nu a sunat-o nici macar o data dupa tragedie s-o intrebe cum se simte, pe cand doctorita cu care a nascut in Germania, a sunat-o si dupa ce a plecat de acolo, din Germania. Cand in loc sa-si duca fetita acasa, a dus un sicriash alb la biserica si a inmormantat-o. Daca vreti sa aflati mai multe despre drama cumplita care a sfasiat-o, cititi pe www.biancabrad.com. Dupa noua luni de la aceasta pierdere traumatizanta, Bianca a demarat o campanie de sustinere a mamelor care trec prin aceasta situatie, de sensibilizare a opiniei publice, de rasturnare a unui sistem sanitar care trece cu mare indiferenta pe langa acest gen de pierderi, de constientizare a preotilor care interzic avortul considerandu-l o crima, dar interzic si slujba de inmormantare unui copil nascut mort fara voia lui, fara voia mamei lui. Mediatizati cazul! Dati mai departe! Sunt atatea mame care au nevoie de noi! Pentru ele trebuie sa schimbam ceva!
marți, 12 februarie 2008
Excursia la Milano
Dragii mei, abia m-am intors aseara din excursia câştigată la Milano. Îmi vine si acum să plâng. Parcă a fost un vis frumos. Prima ieşire din ţară. În avion mi-a fost un pic rău la dus. Când am venit nu am avut nici un fel de probleme.
Am ajuns pe aeroportul Malpensa la ora 7.10 (ora Italiei). Am mai stat o oră până au venit grecii (patronii de la BWINsponsorul AC Milan, cei care ne-au oferit excursia), apoi am plecat spre oraş. Am ajuns cam în 30 de minute. Distanţa de la aeroport până în oraş este de vreo 40 de km. Prima impresie: şosele perfecte. Fără gropi, fără denivelări. Chiar glumeam cu colegii mei spunându-le că dacă se face vreo gaură, italienii schimbă şoseaua cu totul. Au o infrastructură excelentă.
Ne-am cazat la Hotel Hilton. La ora 9 dimineaţa eram deja în camere. Până seara free time. Ne-am odihnit cam o oră jumate, apoi am plecat în oraş. Oricum magazinele nu se deschid la ei decât după ora 10, indiferent de zi. Cu atât mai mult atunci, căci era sâmbătă. Am mers cu metroul până în centru în piaţa Domului. Am nimerit în mijlocul unui carnaval. Erau foarte mulţi copii costumaţi, cu măşti, erau multe confetti, spray-uri care lasă aţe colorate... eheeeee, nebunie mare. A doua impresie: italienii sunt foarte relaxaţi şi din ce mi-au povestit colegii mei, am înţeles că în afară ăsta e stilul. Ăştia nu se enervează, nu sunt cu sufletul la gât ca noi. Nu am văzut nici măcar un singur om să ţipe, să se înghesuie, să se împingă, să mănânce pe stradă, să bea ceva pe stradă, nici măcar suc sau apă. De fapt nici nu au nevoie. Sunt cafenele, cofetării şi patiserii la tot pasul, unde totul este foarte ieftin, curat şi frumos. Ce mai, cafenelele sunt un vis. Jur că dacă aş avea bani, m-aş duce în fiecare săptămână să-mi beau cafeaua la Milano sau în alt colţ al lumii.
În prima zi, adică sâmbătă am fost la shopping pe străduţa de lângă Dom. Mi-am luat geci, bluziţe, tot felul de nebunii. Pe la 14 m-am întors la hotel fiindcă la 15 au venit şefii mei, Horia şi Clau. Apoi am plecat cu ei pe Via Montenapoleone, strada celebră unde se află faimoasele magazine Versace, Gucci, Hugo Boss, etc. Şi-au făcut ei ceva cumpărături, apoi ne-am întors în cameră fiindcă la ora 20.00 trebuia să ne întâlnim cu tot grupul nostru (am fost în jur de 17 ziarişti români) pentru a merge la masa festivă.
La restaurant am stat până pe la 11 noaptea, după care am venit în cameră şi am dormit buştean. Duminică am mers iar cu Horia şi Clau la Dom, am făcut poze, iar o tură de shopping, ei mi-au făcut cadou bani ca să-mi iau adidaşi NIKE. Nu mi-am găsit atunci, fiindcă nici nu am avut timp să umblu, deoarece la 12 trebuia să plecăm pe stadion, pe San Siro unde s-a jucat meciul AC Milan cu Siena. Care s-a terminat 1-0. Dar a fost superb. E un spectacol pe care îl recomand tuturor. Ne-am simţit excelent. Am luat masa pe San Siro iar mâncarea a fost excelentă. Ce mi-a plăcut mult în Milano: prăjiturile. La patiserie şi cofetărie sunt super italienii. În schimb sâmbătă seara am mâncat la restaurant ceva paste cu rizzoto care nu mi-au plăcut absolut deloc. După meci am mai mers la o tură de shopping şi mi-am cumpărat şi adidăşeii Nike. :-) Şi mi-am mai luat un troller fiindcă era imposibil să-mi încapă tot ce mi-am cumpărat în geamantănaşul meu micuţ.
Luni dimineaţa am mers dimineaţa la Catselul Sforzesco, un loc extraordinar de plăcut.. Din păcate nu am zăbovit mult fiindcă trebuia să ajung pe Via Montenapoleone ca să ridic o comandă de pantaloni pentru Horia care plecase cu o seară înainte. Atunci mi-am luat şi nişte blugi faini tare şi o geantă super. Am decolat la ora 15. A fost un vis. M-aş întoarce şi mâine dacă s-ar putea. Am întâlnit mulţi români. Am şi făcut schimb de numere de telefon cu câţiva. A fost super. Ce mai... Vă doresc tuturor să mergeţi dacă puteţi.
Am ajuns pe aeroportul Malpensa la ora 7.10 (ora Italiei). Am mai stat o oră până au venit grecii (patronii de la BWINsponsorul AC Milan, cei care ne-au oferit excursia), apoi am plecat spre oraş. Am ajuns cam în 30 de minute. Distanţa de la aeroport până în oraş este de vreo 40 de km. Prima impresie: şosele perfecte. Fără gropi, fără denivelări. Chiar glumeam cu colegii mei spunându-le că dacă se face vreo gaură, italienii schimbă şoseaua cu totul. Au o infrastructură excelentă.
Ne-am cazat la Hotel Hilton. La ora 9 dimineaţa eram deja în camere. Până seara free time. Ne-am odihnit cam o oră jumate, apoi am plecat în oraş. Oricum magazinele nu se deschid la ei decât după ora 10, indiferent de zi. Cu atât mai mult atunci, căci era sâmbătă. Am mers cu metroul până în centru în piaţa Domului. Am nimerit în mijlocul unui carnaval. Erau foarte mulţi copii costumaţi, cu măşti, erau multe confetti, spray-uri care lasă aţe colorate... eheeeee, nebunie mare. A doua impresie: italienii sunt foarte relaxaţi şi din ce mi-au povestit colegii mei, am înţeles că în afară ăsta e stilul. Ăştia nu se enervează, nu sunt cu sufletul la gât ca noi. Nu am văzut nici măcar un singur om să ţipe, să se înghesuie, să se împingă, să mănânce pe stradă, să bea ceva pe stradă, nici măcar suc sau apă. De fapt nici nu au nevoie. Sunt cafenele, cofetării şi patiserii la tot pasul, unde totul este foarte ieftin, curat şi frumos. Ce mai, cafenelele sunt un vis. Jur că dacă aş avea bani, m-aş duce în fiecare săptămână să-mi beau cafeaua la Milano sau în alt colţ al lumii.
În prima zi, adică sâmbătă am fost la shopping pe străduţa de lângă Dom. Mi-am luat geci, bluziţe, tot felul de nebunii. Pe la 14 m-am întors la hotel fiindcă la 15 au venit şefii mei, Horia şi Clau. Apoi am plecat cu ei pe Via Montenapoleone, strada celebră unde se află faimoasele magazine Versace, Gucci, Hugo Boss, etc. Şi-au făcut ei ceva cumpărături, apoi ne-am întors în cameră fiindcă la ora 20.00 trebuia să ne întâlnim cu tot grupul nostru (am fost în jur de 17 ziarişti români) pentru a merge la masa festivă.
La restaurant am stat până pe la 11 noaptea, după care am venit în cameră şi am dormit buştean. Duminică am mers iar cu Horia şi Clau la Dom, am făcut poze, iar o tură de shopping, ei mi-au făcut cadou bani ca să-mi iau adidaşi NIKE. Nu mi-am găsit atunci, fiindcă nici nu am avut timp să umblu, deoarece la 12 trebuia să plecăm pe stadion, pe San Siro unde s-a jucat meciul AC Milan cu Siena. Care s-a terminat 1-0. Dar a fost superb. E un spectacol pe care îl recomand tuturor. Ne-am simţit excelent. Am luat masa pe San Siro iar mâncarea a fost excelentă. Ce mi-a plăcut mult în Milano: prăjiturile. La patiserie şi cofetărie sunt super italienii. În schimb sâmbătă seara am mâncat la restaurant ceva paste cu rizzoto care nu mi-au plăcut absolut deloc. După meci am mai mers la o tură de shopping şi mi-am cumpărat şi adidăşeii Nike. :-) Şi mi-am mai luat un troller fiindcă era imposibil să-mi încapă tot ce mi-am cumpărat în geamantănaşul meu micuţ.
Luni dimineaţa am mers dimineaţa la Catselul Sforzesco, un loc extraordinar de plăcut.. Din păcate nu am zăbovit mult fiindcă trebuia să ajung pe Via Montenapoleone ca să ridic o comandă de pantaloni pentru Horia care plecase cu o seară înainte. Atunci mi-am luat şi nişte blugi faini tare şi o geantă super. Am decolat la ora 15. A fost un vis. M-aş întoarce şi mâine dacă s-ar putea. Am întâlnit mulţi români. Am şi făcut schimb de numere de telefon cu câţiva. A fost super. Ce mai... Vă doresc tuturor să mergeţi dacă puteţi.
joi, 24 ianuarie 2008
Cea mai bună prietenă
Tuturora ne este dat să avem în viaţa noastră o "cea mai bună prietenă". Aici mă refer la fete şi femei pentru că în general femeile îşi fac mai multe confidenţe, ele sunt cele care caută să se destăinuie, să gasească un aliat al suferinţelor lor, omul acela care să asculte, să înţeleagă, să aline, să-ţi întindă o mână atunci când te afli în impas sau să-ţi ofere un umăr pe care să plângi. Dar ce are în plus "cea mai bună prietenă"? Ce o face mai specială, mai deosebită? Ce calităţi întruneşte ea pe lângă cele enumerate deja? Disponibilitatea de a fi lângă tine 24 de ore din 24? Ea este prima care-ţi dă sms de ziua ta imediat după 12 noaptea pentru a fi sigură că nu o va face nimeni înaintea ei? Cea care îţi ştie şi cele mai intime gânduri? Cea care este alături de tine şi în cele mai tragice momente ale vieţii tale dar şi în cele sublime, de fericire desăvârşită? Cea la care alergi mereu când ai nevoie de bani? Care te iubeşte necondiţionat şi stă la căpătâiul tău atunci când eşti bolnavă? Care nu este invidioasă nici pe prietenul tău nici pe celelalte prietene ale tale? Care ştie să tacă atunci când trebuie, să te scuture şi să te aducă brusc cu picioarele pe pământ când începi să o iei razna? Sau care empatizează cu tine şi îţi spune ce vrei să auzi?
Cândva, dăruiam teribil de mult, uitând de mine. Când îmi doream cu orice preţ să am o anume prietenă. Şi nu mă lăsam până ea nu devenea cea pe care eu o numeam "cea mai bună prietenă". Şi ele, simţind adoraţia şi admiraţia mea mă acceptau. În orbirea mea incconştientă, nu realizam că de fapt ele nu erau deloc cele mai bune prietene. Că eu eram o prietenă minunată, le făceam toate gusturile, îmi cumpăram practic prietenia cu disponibilitatea mea, cu dragul meu, cu empatia şi prezenţa mea, cu daruri frumoase şi costistoare iar ele abia catadicseau să mă asculte, sau să-mi ţină minte ziua de naştere. Îmi doream cu disperare o prietenă care să ma adore aşa cum le adoram eu pe fostele mele prietene. Şi Dumnezeu mi-a dat. O prietenă care ar face absolut orice pentru mine. Iar acum încerc să am grijă să nu o rănesc aşa cum am fost eu rănită de toate fostele mele prietene. Şi încerc să o învăţ din experienţa mea.
Dar dacă vă gândiţi că ea e cea mai bună prietenă a mea, ei bine, nu. Eu am mai multe cele mai bune prietene. O să râdeţi. Cum să am mai multe? Uite aşa. Din fiecare perioadă a vieţii mele am păstrat câte o prietenă. Am o prietenă din copilărie, chiar două dacă stau să mă gândesc, o prietenă din şcoala generală, o prietenă din liceu şi una din facultate, am prietenă bună de la ambele foste locuri de muncă, am prietenă bună de la ţară de unde am locuit, prietenă de la bloc, prietenă de pe net şi prietenă... Mai continui? Da, da, ştiu n-o să mă credeţi. Sau o să-mi spuneţi că trebuie să fie una mai aproape de sufletul meu. Ei bine, da. Ea este cea care mă critică atunci când greşesc, care îmi susţine toate realizările, cu care stau la telefon 5 ore fără să mă plicitisesc şi pe care chiar dacă nu am văzut-o niciodată, o simt că este cel mai minunat om de pe pământ. Îţi mulţumesc că exişti prietena mea!
Cândva, dăruiam teribil de mult, uitând de mine. Când îmi doream cu orice preţ să am o anume prietenă. Şi nu mă lăsam până ea nu devenea cea pe care eu o numeam "cea mai bună prietenă". Şi ele, simţind adoraţia şi admiraţia mea mă acceptau. În orbirea mea incconştientă, nu realizam că de fapt ele nu erau deloc cele mai bune prietene. Că eu eram o prietenă minunată, le făceam toate gusturile, îmi cumpăram practic prietenia cu disponibilitatea mea, cu dragul meu, cu empatia şi prezenţa mea, cu daruri frumoase şi costistoare iar ele abia catadicseau să mă asculte, sau să-mi ţină minte ziua de naştere. Îmi doream cu disperare o prietenă care să ma adore aşa cum le adoram eu pe fostele mele prietene. Şi Dumnezeu mi-a dat. O prietenă care ar face absolut orice pentru mine. Iar acum încerc să am grijă să nu o rănesc aşa cum am fost eu rănită de toate fostele mele prietene. Şi încerc să o învăţ din experienţa mea.
Dar dacă vă gândiţi că ea e cea mai bună prietenă a mea, ei bine, nu. Eu am mai multe cele mai bune prietene. O să râdeţi. Cum să am mai multe? Uite aşa. Din fiecare perioadă a vieţii mele am păstrat câte o prietenă. Am o prietenă din copilărie, chiar două dacă stau să mă gândesc, o prietenă din şcoala generală, o prietenă din liceu şi una din facultate, am prietenă bună de la ambele foste locuri de muncă, am prietenă bună de la ţară de unde am locuit, prietenă de la bloc, prietenă de pe net şi prietenă... Mai continui? Da, da, ştiu n-o să mă credeţi. Sau o să-mi spuneţi că trebuie să fie una mai aproape de sufletul meu. Ei bine, da. Ea este cea care mă critică atunci când greşesc, care îmi susţine toate realizările, cu care stau la telefon 5 ore fără să mă plicitisesc şi pe care chiar dacă nu am văzut-o niciodată, o simt că este cel mai minunat om de pe pământ. Îţi mulţumesc că exişti prietena mea!
vineri, 11 ianuarie 2008
Din nou ELEN...
Elena. Vă povesteam de ea mai jos. Necunoscuta aceea plină de înţelepciune şi curaj, de sensibilitate şi altruism. Ne certasem în luna decembrie. Iar mă luase gura pe dinainte şi spusesem lucruri fără să le gândesc. E incredibil cât de impulsivă pot fi câteodată. Bineînţeles că s-a supărat pe mine. Mi-a replicat iritată că e ultimul sms pe care mi-l dă. Bineînţeles că am regretat în secunda 2 actul meu necugetat. După câteva zile i-am dat un sms. Nu mi-a răspuns. Aşa cum nu avea s-o facă nici de Crăciun sau de Revelion. Am fost incredibil de tristă. Nimic nu avea sens. Gândul că am supărat una din cele mai dragi fiinţe din viaţa mea nu îmi dădea pace. Îmi spuneam resemnată că totul era în zadar... Renunţasem. Acum câteva zile stăteam la calculator acasă şi pe la 10 seara mă trezesc cu un sms. Era de la EA. Am tresărit... Nu-mi venea să cred. E clar că e scris undeva să rămânem prietene veşnic. Aşa cum spune despre mine, despre ea şi despre B : "Greu scăpăm una de alta. Greu...".
luni, 7 ianuarie 2008
Fenomenul Song
Fac parte din generaţia anilor 70 şi un pic, generaţie care a trăit cu intensitate toate schimbările majore din viaţa socială, politică, dar mai ales culturală. Pentru că în anii comunismului, cuvântul "monden" nu exista în dicţionar. Din acest fenomen cultural al perioadei comuniste făcea parte şi grupul coral Song. Stăteam cu gura căscată la televizor. Erau atât de complecşi, de dezinvolţi, de talentaţi... Erau uluitori. Spărgeau fără rezerve barierele impuse de canoanele dure în care eram constrânşi. Deveniseră lideri, formatori de gusturi, de opinii. Iar liderul lor se numea Ioan Luchian Mihalea. A fost asasinat într-un mod bestial în luna noiembrie a anului 1993. Dar povestea Song trăieşte. În Jurnalul Naţional de astăzi, Ediţia de colecţie îi este dedicată. Dacă nu aţi auzit, cu siguranţă că citind ziarul veţi câştiga o bilă albă pentru cultura voastră generală, iar ceilalţi, care aţi trăit ca şi mine, fenomenul Song pe viu, veţi retrăi senzaţii de nedescris. Redau mai jos una din ultimele poezii pe care le-a scris Ioan Luchian Mihalea zis Oanţă. Predestinare??? Daţi voi verdictul...
Eu am murit
"Eu am murit. Cum? Încă n-aţi aflat/ Că de acum eu nu mai sunt pe ştat?/ Şi nu v-a spus vecina de la trei/ Că nu mai vin la mine-n vizită femei?/ Că m-aţi văzut trecând la pâine, e exclus.../ Nu se mănâncă pâine acolo unde-s dus./ Sau că eram la coadă la benzină?!/ Nu cred. Pe drumul ăsta, nu circulă maşină./ Pe stradă spuneţi că m-aţi observat?/ Era-ntuneric şi m-aţi confundat!/ şi cum de nu e în ziare anunţul?/ Iertaţi-mă... e clar.../ credeam că nu e cazul şi-acolo să apar! / Dar ce? Vă-nchipuiţi că mi-era greu/ să dau o sută din salariul meu? / Şi afar de asta, eu sunt un proscris... / Se pare că... m-am sinucis... / Cântam, şi-aţi spus că nu e bine / Şi atunci mi s-a făcut ruşine, / Dar nu oricum... / Mi s-a făcut ruşine/ De nu am mai ieşit pe străzi cu tine!/ Prietene, eşti singurul din lume/ ce ştie ultimul meu nume..."
Eu am murit
"Eu am murit. Cum? Încă n-aţi aflat/ Că de acum eu nu mai sunt pe ştat?/ Şi nu v-a spus vecina de la trei/ Că nu mai vin la mine-n vizită femei?/ Că m-aţi văzut trecând la pâine, e exclus.../ Nu se mănâncă pâine acolo unde-s dus./ Sau că eram la coadă la benzină?!/ Nu cred. Pe drumul ăsta, nu circulă maşină./ Pe stradă spuneţi că m-aţi observat?/ Era-ntuneric şi m-aţi confundat!/ şi cum de nu e în ziare anunţul?/ Iertaţi-mă... e clar.../ credeam că nu e cazul şi-acolo să apar! / Dar ce? Vă-nchipuiţi că mi-era greu/ să dau o sută din salariul meu? / Şi afar de asta, eu sunt un proscris... / Se pare că... m-am sinucis... / Cântam, şi-aţi spus că nu e bine / Şi atunci mi s-a făcut ruşine, / Dar nu oricum... / Mi s-a făcut ruşine/ De nu am mai ieşit pe străzi cu tine!/ Prietene, eşti singurul din lume/ ce ştie ultimul meu nume..."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)