Fenomenul Song

Fac parte din generaţia anilor 70 şi un pic, generaţie care a trăit cu intensitate toate schimbările majore din viaţa socială, politică, dar mai ales culturală. Pentru că în anii comunismului, cuvântul "monden" nu exista în dicţionar. Din acest fenomen cultural al perioadei comuniste făcea parte şi grupul coral Song. Stăteam cu gura căscată la televizor. Erau atât de complecşi, de dezinvolţi, de talentaţi... Erau uluitori. Spărgeau fără rezerve barierele impuse de canoanele dure în care eram constrânşi. Deveniseră lideri, formatori de gusturi, de opinii. Iar liderul lor se numea Ioan Luchian Mihalea. A fost asasinat într-un mod bestial în luna noiembrie a anului 1993. Dar povestea Song trăieşte. În Jurnalul Naţional de astăzi, Ediţia de colecţie îi este dedicată. Dacă nu aţi auzit, cu siguranţă că citind ziarul veţi câştiga o bilă albă pentru cultura voastră generală, iar ceilalţi, care aţi trăit ca şi mine, fenomenul Song pe viu, veţi retrăi senzaţii de nedescris. Redau mai jos una din ultimele poezii pe care le-a scris Ioan Luchian Mihalea zis Oanţă. Predestinare??? Daţi voi verdictul...

Eu am murit

"Eu am murit. Cum? Încă n-aţi aflat/ Că de acum eu nu mai sunt pe ştat?/ Şi nu v-a spus vecina de la trei/ Că nu mai vin la mine-n vizită femei?/ Că m-aţi văzut trecând la pâine, e exclus.../ Nu se mănâncă pâine acolo unde-s dus./ Sau că eram la coadă la benzină?!/ Nu cred. Pe drumul ăsta, nu circulă maşină./ Pe stradă spuneţi că m-aţi observat?/ Era-ntuneric şi m-aţi confundat!/ şi cum de nu e în ziare anunţul?/ Iertaţi-mă... e clar.../ credeam că nu e cazul şi-acolo să apar! / Dar ce? Vă-nchipuiţi că mi-era greu/ să dau o sută din salariul meu? / Şi afar de asta, eu sunt un proscris... / Se pare că... m-am sinucis... / Cântam, şi-aţi spus că nu e bine / Şi atunci mi s-a făcut ruşine, / Dar nu oricum... / Mi s-a făcut ruşine/ De nu am mai ieşit pe străzi cu tine!/ Prietene, eşti singurul din lume/ ce ştie ultimul meu nume..."