Spovedanie pe o aripa de inger

Am cunoscut-o acum 4 ani. Intrasem pe site-ul ei din intamplare. O vazusem la o emisiune TV si-mi adusesem aminte brusc de minunea aceea de fata, pe care o intalnisem in holul televiziunii. Mersesem la emisiunea “Surprize-surprize” iar ea era invitata sa sustina un caz umanitar printr-o prezentare de moda. Era frig afara si ea venise imbracata in alb, aidoma unui inger coborat in mijlocul nostru. Ne-a lasat pe toti muti. Tin minte perfect ca toata lumea a tacut pret de o clipa. Ea, frumoasa si atenta a zambit timid si apoi a fugit repede. Parca fusese o naluca. Nu-mi venea sa cred ca faptura aceea atat de frumoasa era reala. Nu am indraznit sa ma apropii. O credeam una dintre acele vedete superbe si inaccesibile… Asa ca atunci cand am aflat ca are un site, am intrat si eu sa vad ce mai face. Era “un albastru infinit”, locul vrajit in care evadam din viata mea monotona si gri. Ne raspundea la mesaje, fiecaruia, ne sfatuia si ce era ciudat, ne obisnuisem cu ea… incat atunci cand era plecata ne lipsea, iar cand eram noi plecati, era ea ingrijorata. Se crease o punte de legatura foarte sensibila. Am devenit prietene bune, chiar daca doar virtual. Apoi am intalnit-o intr-una din plimbarile mele la Bucuresti. A fost o zi pe care nu am s-o uit niciodata. Cerul acela senin, natura care abia incepea sa se dezmorteasca (era pe 9 martie)… totul a fost perfect. Pe masa unde sta laptop-ul meu, se afla una din fotografiile de la acea prima intalnire. Relatia noastra depasise stadiul de forum (comentarii, intrebari, raspunsuri). Era un real sprijin pentru mine intr-o perioada realmente intunecata. Era o empatie atat de puternica incat ne simteam pur si simplu. Ni s-a intamplat des ca una sa gandeasca, iar cealalta sa puna mana pe telefon sa sune. Tin minte ca intr-o seara adormisem ceva mai devreme, iar in primul vis a aparut ea. M-a trezit din acel vis sunetul mesageriei. Era ea… Cred, sunt convinsa ca ne leaga mai mult decat cuvinte.
Sa nu va imaginati ca eu as fi facut ceva pentru ea. Nu. Dimpotriva. De multe ori nu am facut decat sa o supar, sa o stresez prea mult. Mult prea mult. Insistenta mea a facut ca la un moment dat sa se rupa firul. Am luptat foarte mult sa reluam legatura. M-a maturizat cumplit acea experienta dureroasa pentru mine la acea vreme dar m-a facut sa privesc lucrurile cu foarte multa luciditate.
Atunci cand am aflat ca va fi mamica pentru prima data cu Luca, am felicitat-o printr-un sms. Sarbatoream cu colegii ziua de 8 martie si ea era invitata in direct la Teo. Am izbucnit in plans si am plecat acasa. Voiam sa fiu singura sa plang, sa plang mult ca nu pot fi langa ea, ca nu o pot felicita…
Viata m-a adus peste un timp in Bucuresti. Am devenit ziarista. Si intr-o buna zi, in redactie, a fost propusa pentru un material Bianca. Ar fi fost posibil sa faca altcineva materialul respectiv, dar nu am acceptat eu. Din orgoliu. Cine ar fi putut scrie mai bine despre EA decat eu? Mi-am luat inima in dinti si am sunat-o. Am stabilit sa facem acel interviu. Atunci l-am vazut si pe Luca pentru prima data, cand mi-a trimis o fotografie cu el. Am inceput sa vorbim firesc. Uneori pe mail, alteori prin sms dar timid. Faceam astazi un pas, maine unul… am stabilit sa ne vedem de multe ori dar nu am apucat. Din cauza lipsei de timp, cand la mine, cand la ea. Cand am reluat legatura cu ea, era insarcinata pentru a doua oara si era foarte fericita. Nu stiu daca aflase ca Emma avea probleme cu inimioara, dar stiu ca era foarte bucuroasa. Stiam ca trebuie sa nasca in luna mai a anului trecut. Lunile trecusera naucitor de repede, luna mai se apropia vertiginous dar… nici un semn ca B a nascut, sau ca urma sa nasca. Stiam insa ca B este o persoana foarte discreta si ca nu prefera lumina reflectoarelor intr-un moment foarte personal din viata ei. Insa toata luna mai am fost nelinistita… Cand ma gandeam la ea, imi venea sa plang… Nu stiu de ce… Nu puteam defini starea aceea. Eram sigura ca s-a intamplat ceva… Ceva ingrozitor… Intr-o dimineata am coborat sa plec la serviciu. Prima revista pe care am vazut-o a fost Story. Un titlu mare m-a facut sa impietresc de durere: Tragedie in familia Biancai Brad. Am inghetat de durere. Picioarele refuzau sa ma asculte. Inima refuza sa mai meraga normal. Viteza sangelui s-a accelerat intr-o secunda. Am intins tremurand banii pentru revista, am rasfoit-o precipitata si am citit printre randuri pana am ajuns la esenta problemei. Emma, Emma… nu mai era. Devenise amintire si inger. Am izbucnit in plans si am mers la birou sfasiata de durere. Nu intelegeam. As fi vrut s-o sun… As fi vrut sa-i spun ca sunt alaturi de ea… Ma incerca toata gama de sentimente. Am trimis doar un mail in care i-am spus ca as vrea ca Dumnezeu si Luca s-o ajute. Am pastrat acel mail. De curand, atunci cand am citit pe situl ei, cum trebuie sa reactionez m-am intors la acel mail. Mi-era teama sa nu fi spus vreo prostie de genul “o sa treaca”, “o sa faci altul” etc. Nu o facusem. I-am spus doar ca sunt alaturi de ea, ca-mi pare rau pentru ce i s-a intamplat.
Iar acum, acum imi doresc sa fiu foarte aproape de ea si de Fundatia EMMA prin voluntariat. B ma tot intreaba “DE CE???”. “Mamicile au un motiv. Ele si-au pierdut copilasii, dar tu???” Pentru ca am visat ca Emma va avea ochisorii tai, Bianca mea draga! Pentru ca visam la clipa cand vom merge in parc noi doua cu ea si cu Luca. Pentru ca in visele mele vedeam doua ipostaze ale aceluiasi chip: tu si papusa ta mica. Nu a fost sa fie. Dar stiu ca Emma este aici, cu noi! Ca ne vegheaza si ne ajuta! Am simtit-o atunci cand am rugat-o fierbinte sa-l roage ceva pe Dumnezeu si m-a ajutat. Ea este cu mami, cu tati, cu Luca si cu buni in fiecare secunda. Iar aripa ei pura ne va atinge de cate ori ne va fi dor… Iar manutele ei mici, impreunate intr-o rugaciune muta ne vor aduce mai aproape de Dumnezeu si de implinirea visului de a face ca Fundatia EMMA sa isi atinga toate obiectivele.)