Un metru saizeci si ceva de suflet... Niste ochi in care se zbat si intristari si roua si suras si tainuire si fragilitate si melancolii si timpuri de mult apuse... Nu am vazut-o niciodata zambind... Nu stiu cum arata zambetul ei... Dar de atatea ori i-am atins sufletul... Mai jos este o poezie pe care mi-a trimis-o curand... Si cand ma gandesc ca n-am s-o vad poate niciodata... Doamne, ce dor o sa-mi fie... Ea e Floriana!
Calugarul batran imi sopteste din prag de Lucian Blaga
Tinere care mergi prin iarba schitului meu,
mai este mult pan'apune soarele?
Vreau sa-mi dau sufletul
deodata cu serpii striviti în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m'am zvarcolit si eu în pulbere ca ei?
Nu m'am sfredelit si eu în soare ca ei?
Viata mea a fost tot ce vrei,
câteodata fiara,
cateodata floare,
cateodata clopot-ce se certa cu cerul.
Azi tac aici, si golul mormantului
îmi suna în urechi ca o talanga de lut.
Astept în prag racoarea sfarsitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia tarana un pumn
si mi-o presara pe cap in loc de apa si vin.
Boteaza-ma cu pamant.
Boteaza-ma cu pamant.
Umbra lumii imi trece peste inima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu