miercuri, 20 februarie 2008

Da Doamne cantec!!!

Sunt doi ani. Pe 9 martie se implinesc doi ani de cand o veste cumplita a cazut ca un traznet asupra tuturor: Laura Stoica a murit intr-un accident de masina. Ea, logodnicul ei Cristian Margescu si copilul lor nenascut.
O sa va intrebati poate de ce pana acum nu am scris nimic pana acum pe blogul meu. Simplu: pentru ca nu am putut. Abia acum cateva zile am reusit sa ascult, pentru prima data, fara sa plang, piesa "In memoriam" cantata de colegii Laurei.
Era o zi de joi. Tin minte perfect. Ma uitam la televizor la "Secretul Mariei". Intr-una din pauzele publicitare am comutat pe OTV. Era invitat Becali. Am vrut sa trec mai departe dar pe fundal era un titlu care m-a lasat muta: A MURIT LAURA STOICA!!! Nu. Mi-am zis. Nu. Nu e posibil. E o gluma. Am inceput sa tremur necontrolat. Am sunat-o pe Ioana, prietena mea de la Botosani. Nici ei nu i-a venit sa creada. Mi-a zis sa stau linistita ca-l suna pe Adrian Enache, prieten foarte bun cu Laura. 5 minute mai tarziu Ioana m-a sunat socata: "A murit Ana... Un accident de masina... SI ea si logodnicul ei." Am tipat socata: Cum? De ce ea? Era insarcinata! Nu se poate !
O vazusem cu cateva zile inainte la emisiunea lui Teo, ultima la care a participat. Mi s-a parut asa fericita. Asa fericita!!! Era frumoasa. Incredibil de frumoasa! Mi-am zis in sinea mea: "Iata ce implinita se simte acum!".
Nu am dormit in acea noapte. Lacrimile nu mi s-au uscat de pe obraji. Eram in provincie. Vineri seara m-am hotarat sa plec la Bucuresti pentru sambata si duminica. Trebuia sa-mi iau ramas-bun.
Sambata am ajuns in jurul pranzului si afara era o vreme SUPERBA!!! Cald, cerul prea senin pentru steaua care se inalta la cer sa-si gaseasca locul printre alte sute de stele, alte mii... Am luat flori albe, preferatele ei. Un buchet imens de garoafe albe... Am stat la coada. Dintr-o masina din fata capelei se auzea VOCEA EI. Vocea ei, incredibil de pura care se inalta peste toate desertaciunile astea lumesti. In capela totul era plin de flori si lumanari. Am mers langa sicriul ei, i-am sarutat fotografia si i-am cerut iertare pentru fiecare clipa in care am trecut indiferenta peste CANTECUL EI. Am zabovit mult, am plans si m-am rugat sa-i fie trecerea usoara dincolo. Am stat ore in sir atunci, pana spre seara. Duminica am venit mai devreme la inmormantare. Vremea se schimbase. Incepuse o furtuna, o vijelie groaznica, ningea... Era o ninsoare amestecata cu ploaie. Ascultam slujba preotului si ma uitam la brazii imensi de langa capela care se frangeau sub povara imensa a ploii ce cadea, cadea fara incetare... Nu-mi mai simteam obrajii de frig, de lacrimi, nu mai aveam putere nici sa mai respir. M-am intalnit cu Adrian Enache. Era distrus... Toti cei care astazi imi sunt prieteni buni, atunci nu aveau glas de durere... As fi vrut sa-i iau in brate pe toti si sa spun fiecaruia ca Laura este cu noi, ca va ramane cu noi mereu... ca ne-a lasat ceva ce nu se va stinge nicicand: CANTECUL EI. Dar nu aveam putere nici macar sa ma ridic eu. Era doar durerea aceea imensa.
Nu. Laura Stoica nu mi-a fost prietena. Nici macar nu am cunoscut-o. Era doar o artista careia ii ascultam cantecele cu nesat. Pe care o admiram si o indrageam ca pe toti ceilalti artisti. Probabil ca as fi suferit la fel pentru oricare dintre ei. As fi preferat insa sa nu se fi stins. Nu asa repede. Nu ea. Nici altcineva. Din pacate nu eu sunt cea care decide.
De multe ori dupa ziua aceea am simtit prezenta Laurei, infinit de blanda si binefacatoare in viata mea. Mi-a fost alaturi in momente cruciale si o rog asa mult sa ma ierte ca nu apuc sa ajung atat cat mi-as dori la mormantul ei. Dar ea este mereu prezenta in visele si gandurile mele.
Dormi in pace, Laura!
Acum ai steaua ta!

2 comentarii:

Roxana spunea...

Cateodata viata e prea nedreapta. Nu stiu de ce Dumnezeu i-a luat pe ei. Erau asa fericti.Ea era asa fericita si implinita. Urma sa aiba copilul pe care l-a dorit de atata timp, avea langa ea un om care o iubea, era pe punctul de a-si relansa cariera...E trist. Odihneasca-se in pace. Nu-mi vine sa cred ca au trecut 2 ani.

Dulcineia spunea...

Am ramas socata atunci, am varsat o lacrima pentru ei. Nu ar trebui sa se intimple asa, dar... probabil ca ce ne e scris, se intimpla la un moment dat. Domnul sa ii odihneasca in pace!