Mame de ingeri

Am hotarat sa nu mai scriu cu diacritice fiindca nu toata lumea poate vizualiza mesajul cu diacritice. Unora le apar semne.
Intamplator, una din cele mai dragi prietene din viata mea, Bianca Brad a pierdut o sarcina (desi mi se pare asa o formulare tampita asta) in luna a noua. I-a murit in burtica fetita, cu cateva zile inainte sa se nasca. Se numea Emma Nicole.
Bianca este una dintre putinele mamici care a avut "sansa" (daca se poate numi "sansa") s-o nasca pe Emma in strainatate. De ce spun sansa? Fiindca acolo si-a putut vedea fetitza, a fost sprijinita, consiliata si ajutata de personal nu sa depaseasca trauma (mi-e greu sa cred ca se poate depasi o drama asa cumplita) ci sa inteleaga ca nu e singura. Ca un amanunt, medicul roman care a asistat-o pe Bianca pe tot parcursul sarcinii nu a sunat-o nici macar o data dupa tragedie s-o intrebe cum se simte, pe cand doctorita cu care a nascut in Germania, a sunat-o si dupa ce a plecat de acolo, din Germania. Cand in loc sa-si duca fetita acasa, a dus un sicriash alb la biserica si a inmormantat-o. Daca vreti sa aflati mai multe despre drama cumplita care a sfasiat-o, cititi pe www.biancabrad.com. Dupa noua luni de la aceasta pierdere traumatizanta, Bianca a demarat o campanie de sustinere a mamelor care trec prin aceasta situatie, de sensibilizare a opiniei publice, de rasturnare a unui sistem sanitar care trece cu mare indiferenta pe langa acest gen de pierderi, de constientizare a preotilor care interzic avortul considerandu-l o crima, dar interzic si slujba de inmormantare unui copil nascut mort fara voia lui, fara voia mamei lui. Mediatizati cazul! Dati mai departe! Sunt atatea mame care au nevoie de noi! Pentru ele trebuie sa schimbam ceva!

Excursia la Milano

Dragii mei, abia m-am intors aseara din excursia câştigată la Milano. Îmi vine si acum să plâng. Parcă a fost un vis frumos. Prima ieşire din ţară. În avion mi-a fost un pic rău la dus. Când am venit nu am avut nici un fel de probleme.
Am ajuns pe aeroportul Malpensa la ora 7.10 (ora Italiei). Am mai stat o oră până au venit grecii (patronii de la BWINsponsorul AC Milan, cei care ne-au oferit excursia), apoi am plecat spre oraş. Am ajuns cam în 30 de minute. Distanţa de la aeroport până în oraş este de vreo 40 de km. Prima impresie: şosele perfecte. Fără gropi, fără denivelări. Chiar glumeam cu colegii mei spunându-le că dacă se face vreo gaură, italienii schimbă şoseaua cu totul. Au o infrastructură excelentă.
Ne-am cazat la Hotel Hilton. La ora 9 dimineaţa eram deja în camere. Până seara free time. Ne-am odihnit cam o oră jumate, apoi am plecat în oraş. Oricum magazinele nu se deschid la ei decât după ora 10, indiferent de zi. Cu atât mai mult atunci, căci era sâmbătă. Am mers cu metroul până în centru în piaţa Domului. Am nimerit în mijlocul unui carnaval. Erau foarte mulţi copii costumaţi, cu măşti, erau multe confetti, spray-uri care lasă aţe colorate... eheeeee, nebunie mare. A doua impresie: italienii sunt foarte relaxaţi şi din ce mi-au povestit colegii mei, am înţeles că în afară ăsta e stilul. Ăştia nu se enervează, nu sunt cu sufletul la gât ca noi. Nu am văzut nici măcar un singur om să ţipe, să se înghesuie, să se împingă, să mănânce pe stradă, să bea ceva pe stradă, nici măcar suc sau apă. De fapt nici nu au nevoie. Sunt cafenele, cofetării şi patiserii la tot pasul, unde totul este foarte ieftin, curat şi frumos. Ce mai, cafenelele sunt un vis. Jur că dacă aş avea bani, m-aş duce în fiecare săptămână să-mi beau cafeaua la Milano sau în alt colţ al lumii.
În prima zi, adică sâmbătă am fost la shopping pe străduţa de lângă Dom. Mi-am luat geci, bluziţe, tot felul de nebunii. Pe la 14 m-am întors la hotel fiindcă la 15 au venit şefii mei, Horia şi Clau. Apoi am plecat cu ei pe Via Montenapoleone, strada celebră unde se află faimoasele magazine Versace, Gucci, Hugo Boss, etc. Şi-au făcut ei ceva cumpărături, apoi ne-am întors în cameră fiindcă la ora 20.00 trebuia să ne întâlnim cu tot grupul nostru (am fost în jur de 17 ziarişti români) pentru a merge la masa festivă.
La restaurant am stat până pe la 11 noaptea, după care am venit în cameră şi am dormit buştean. Duminică am mers iar cu Horia şi Clau la Dom, am făcut poze, iar o tură de shopping, ei mi-au făcut cadou bani ca să-mi iau adidaşi NIKE. Nu mi-am găsit atunci, fiindcă nici nu am avut timp să umblu, deoarece la 12 trebuia să plecăm pe stadion, pe San Siro unde s-a jucat meciul AC Milan cu Siena. Care s-a terminat 1-0. Dar a fost superb. E un spectacol pe care îl recomand tuturor. Ne-am simţit excelent. Am luat masa pe San Siro iar mâncarea a fost excelentă. Ce mi-a plăcut mult în Milano: prăjiturile. La patiserie şi cofetărie sunt super italienii. În schimb sâmbătă seara am mâncat la restaurant ceva paste cu rizzoto care nu mi-au plăcut absolut deloc. După meci am mai mers la o tură de shopping şi mi-am cumpărat şi adidăşeii Nike. :-) Şi mi-am mai luat un troller fiindcă era imposibil să-mi încapă tot ce mi-am cumpărat în geamantănaşul meu micuţ.
Luni dimineaţa am mers dimineaţa la Catselul Sforzesco, un loc extraordinar de plăcut.. Din păcate nu am zăbovit mult fiindcă trebuia să ajung pe Via Montenapoleone ca să ridic o comandă de pantaloni pentru Horia care plecase cu o seară înainte. Atunci mi-am luat şi nişte blugi faini tare şi o geantă super. Am decolat la ora 15. A fost un vis. M-aş întoarce şi mâine dacă s-ar putea. Am întâlnit mulţi români. Am şi făcut schimb de numere de telefon cu câţiva. A fost super. Ce mai... Vă doresc tuturor să mergeţi dacă puteţi.

Cea mai bună prietenă

Tuturora ne este dat să avem în viaţa noastră o "cea mai bună prietenă". Aici mă refer la fete şi femei pentru că în general femeile îşi fac mai multe confidenţe, ele sunt cele care caută să se destăinuie, să gasească un aliat al suferinţelor lor, omul acela care să asculte, să înţeleagă, să aline, să-ţi întindă o mână atunci când te afli în impas sau să-ţi ofere un umăr pe care să plângi. Dar ce are în plus "cea mai bună prietenă"? Ce o face mai specială, mai deosebită? Ce calităţi întruneşte ea pe lângă cele enumerate deja? Disponibilitatea de a fi lângă tine 24 de ore din 24? Ea este prima care-ţi dă sms de ziua ta imediat după 12 noaptea pentru a fi sigură că nu o va face nimeni înaintea ei? Cea care îţi ştie şi cele mai intime gânduri? Cea care este alături de tine şi în cele mai tragice momente ale vieţii tale dar şi în cele sublime, de fericire desăvârşită? Cea la care alergi mereu când ai nevoie de bani? Care te iubeşte necondiţionat şi stă la căpătâiul tău atunci când eşti bolnavă? Care nu este invidioasă nici pe prietenul tău nici pe celelalte prietene ale tale? Care ştie să tacă atunci când trebuie, să te scuture şi să te aducă brusc cu picioarele pe pământ când începi să o iei razna? Sau care empatizează cu tine şi îţi spune ce vrei să auzi?
Cândva, dăruiam teribil de mult, uitând de mine. Când îmi doream cu orice preţ să am o anume prietenă. Şi nu mă lăsam până ea nu devenea cea pe care eu o numeam "cea mai bună prietenă". Şi ele, simţind adoraţia şi admiraţia mea mă acceptau. În orbirea mea incconştientă, nu realizam că de fapt ele nu erau deloc cele mai bune prietene. Că eu eram o prietenă minunată, le făceam toate gusturile, îmi cumpăram practic prietenia cu disponibilitatea mea, cu dragul meu, cu empatia şi prezenţa mea, cu daruri frumoase şi costistoare iar ele abia catadicseau să mă asculte, sau să-mi ţină minte ziua de naştere. Îmi doream cu disperare o prietenă care să ma adore aşa cum le adoram eu pe fostele mele prietene. Şi Dumnezeu mi-a dat. O prietenă care ar face absolut orice pentru mine. Iar acum încerc să am grijă să nu o rănesc aşa cum am fost eu rănită de toate fostele mele prietene. Şi încerc să o învăţ din experienţa mea.
Dar dacă vă gândiţi că ea e cea mai bună prietenă a mea, ei bine, nu. Eu am mai multe cele mai bune prietene. O să râdeţi. Cum să am mai multe? Uite aşa. Din fiecare perioadă a vieţii mele am păstrat câte o prietenă. Am o prietenă din copilărie, chiar două dacă stau să mă gândesc, o prietenă din şcoala generală, o prietenă din liceu şi una din facultate, am prietenă bună de la ambele foste locuri de muncă, am prietenă bună de la ţară de unde am locuit, prietenă de la bloc, prietenă de pe net şi prietenă... Mai continui? Da, da, ştiu n-o să mă credeţi. Sau o să-mi spuneţi că trebuie să fie una mai aproape de sufletul meu. Ei bine, da. Ea este cea care mă critică atunci când greşesc, care îmi susţine toate realizările, cu care stau la telefon 5 ore fără să mă plicitisesc şi pe care chiar dacă nu am văzut-o niciodată, o simt că este cel mai minunat om de pe pământ. Îţi mulţumesc că exişti prietena mea!

Din nou ELEN...

Elena. Vă povesteam de ea mai jos. Necunoscuta aceea plină de înţelepciune şi curaj, de sensibilitate şi altruism. Ne certasem în luna decembrie. Iar mă luase gura pe dinainte şi spusesem lucruri fără să le gândesc. E incredibil cât de impulsivă pot fi câteodată. Bineînţeles că s-a supărat pe mine. Mi-a replicat iritată că e ultimul sms pe care mi-l dă. Bineînţeles că am regretat în secunda 2 actul meu necugetat. După câteva zile i-am dat un sms. Nu mi-a răspuns. Aşa cum nu avea s-o facă nici de Crăciun sau de Revelion. Am fost incredibil de tristă. Nimic nu avea sens. Gândul că am supărat una din cele mai dragi fiinţe din viaţa mea nu îmi dădea pace. Îmi spuneam resemnată că totul era în zadar... Renunţasem. Acum câteva zile stăteam la calculator acasă şi pe la 10 seara mă trezesc cu un sms. Era de la EA. Am tresărit... Nu-mi venea să cred. E clar că e scris undeva să rămânem prietene veşnic. Aşa cum spune despre mine, despre ea şi despre B : "Greu scăpăm una de alta. Greu...".

Fenomenul Song

Fac parte din generaţia anilor 70 şi un pic, generaţie care a trăit cu intensitate toate schimbările majore din viaţa socială, politică, dar mai ales culturală. Pentru că în anii comunismului, cuvântul "monden" nu exista în dicţionar. Din acest fenomen cultural al perioadei comuniste făcea parte şi grupul coral Song. Stăteam cu gura căscată la televizor. Erau atât de complecşi, de dezinvolţi, de talentaţi... Erau uluitori. Spărgeau fără rezerve barierele impuse de canoanele dure în care eram constrânşi. Deveniseră lideri, formatori de gusturi, de opinii. Iar liderul lor se numea Ioan Luchian Mihalea. A fost asasinat într-un mod bestial în luna noiembrie a anului 1993. Dar povestea Song trăieşte. În Jurnalul Naţional de astăzi, Ediţia de colecţie îi este dedicată. Dacă nu aţi auzit, cu siguranţă că citind ziarul veţi câştiga o bilă albă pentru cultura voastră generală, iar ceilalţi, care aţi trăit ca şi mine, fenomenul Song pe viu, veţi retrăi senzaţii de nedescris. Redau mai jos una din ultimele poezii pe care le-a scris Ioan Luchian Mihalea zis Oanţă. Predestinare??? Daţi voi verdictul...

Eu am murit

"Eu am murit. Cum? Încă n-aţi aflat/ Că de acum eu nu mai sunt pe ştat?/ Şi nu v-a spus vecina de la trei/ Că nu mai vin la mine-n vizită femei?/ Că m-aţi văzut trecând la pâine, e exclus.../ Nu se mănâncă pâine acolo unde-s dus./ Sau că eram la coadă la benzină?!/ Nu cred. Pe drumul ăsta, nu circulă maşină./ Pe stradă spuneţi că m-aţi observat?/ Era-ntuneric şi m-aţi confundat!/ şi cum de nu e în ziare anunţul?/ Iertaţi-mă... e clar.../ credeam că nu e cazul şi-acolo să apar! / Dar ce? Vă-nchipuiţi că mi-era greu/ să dau o sută din salariul meu? / Şi afar de asta, eu sunt un proscris... / Se pare că... m-am sinucis... / Cântam, şi-aţi spus că nu e bine / Şi atunci mi s-a făcut ruşine, / Dar nu oricum... / Mi s-a făcut ruşine/ De nu am mai ieşit pe străzi cu tine!/ Prietene, eşti singurul din lume/ ce ştie ultimul meu nume..."

Despre frustraţi

Am primit mai devreme un comentariu pe mesajul "Dependenţa de tehnologie". Mi-am permis să nu-l public din respect pentru voi, dragii mei prieteni care intraţi aici la mine ACASĂ cu cele mai frumoase gânduri şi sentimente sincere. Consider că oamenii aceştia veninoşi la suflet care nu au altceva mai bun de făcut decât să-şi reverse ura şi frustrările pe cei din jur, nu merită atenţia mea şi nici a voastră. Au o plăcere diabolică să se ascundă în spatele anonimatului şi să arunce cu vorbe negre ca sufletul lor, în loc să-şi vadă de treabă şi clădească ceva constructiv pentru viaţa lor. Realizez că acea persoană face parte din lista mea de mess şi am idee cam cine ar putea fi. Noroc ca are ignore de mult timp şi nu are rost sa+mi mai bat capul cu toţi tâmpiţii şi cretinii.

Superlativele VIP

Şi a mai fost o ediţie a Superlativelor Vip. A 12-a. Sala I C Brătianu a Palatului Parlamentului a fost aproape neîncăpătoare pentru a aduna sub acelaşi acoperiş creme de la creme a lumii mondene. Toată floarea cea vestită a lumii artistice şi politice din România a fost prezentă pentru a-şi ridica trofeul anului 2007, o recunoaştere a valorii sau a prestaţiilor anului ce tocmai se încheie. Prezentatorii Mihaela Rădulescu şi Cristian Brancu au oferit un plus de magie unei seri cu adevărat memorabile. Locaţia a fost aleasă în mod inspirat, deoarece sala oferă o acustică deosebită şi sunetul a fost la înălţime. Momentele artistice au fost susţinute de Beatrice Rancea, Fuego, Ana Mardare, Aurel Tămaş, Ansamblul de copii Hora şi Hara.
Câştigătorii dar şi anunţătorii au fost vizibili emoţionaţi. Loredana a obţinut trofeul la secţiunea Muzică, înmânat de Mihai Trăistariu. Anca Pandrea şi iurie Darie, mai tineri ca niciodată şi veşnic îndrăgostiţi au înmânat trofeul la secţiunea Radio-Presă Scrisă lui Mihai Morar şi Daniel Buzdugan pentru emisiunea "Nuntă pe NeVe". Gerorge Ivaşcu, aflat în plin proces de divorţ şi parcă mai trist ca niciodată a înmânat premiul la secţiunea Divertisment organizatorului concertului Rolling Stones. La secţiunea Teatru, Ilie Năstase a înmânat premiul Revizorilor George Mihăiţă şi Horaţiu Mălăele. La secţiunea Sport, trofeul a fost câştigat la mare distanţă de ceilalţi nominalizaţi de Lucian Bute, un performer care a câştigat admiraţia şi respectul tuturor dar şi al colegului Mihai Leu care i-a înmânat premiul. La secţiunea Management, premiul a fost câştigat de Carmen Radu iar la Folclor de Aurel Tămaş, venit pur şi simplu să cânte şi rămânând vizibil surprins când i-a fost înmânat premiul. Deliciul serii a fost micuţa Anne Marie Călinescu care a înmânat premiul la secţiunea Divertisment, emisiunii Vreau să fiu vedetă..., premiu ridicat de Dan Negru şi Roxana Ionescu. Mihaela Rădulescu a ajutat-o pe micuţă să citească numele câştigătorului, Anne fâstâcindu-se un pic în faţa atâtor oameni dar făcând şi mai savuros momentul. Ingrid Vlasov a înmânat premiul la secţiunea Modă, "mamei" Zina Dumitrescu. Evenimentul Anului a fost Festivalul George Enescu, premiu ridicat de Ministrul Culturii, domnul Adrian Iorgulescu şi înmânat de Directorul Operei Române, care a declarat că a vrut să se pună bine cu "şeful", de aceea şi-a luat cravată şi cămaşă identică. Premiul la secţiunea Eleganţă a fost înmânat de Gabi Szabo, lui Emil Hurezeanu. Marele absent al serii a fost Cristian Mungiu, cel care a obţinut trofeul la cea mai râvnită categorie: Omul Anului, însă absent motivat, deoarece se afla la Berlin unde i-a fost înmânat premiul Cel mai bun regizor pentru filmul "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" de EFA (Academia Europeană pentru Film). Tot absent motivat a lipsit şi maestrul Radu Beligan câştigător la secţiunea Excelenţă, premiu ridicat de Mircea Albulescu. Mihaela Rădulescu, ştiind ce va urma a dorit să-l ajute pe maestrul Albulescu să-i ia din braţe trofeul maestrului Beligan. Mişcare greşită deoarece maestrul a ţinut cu tot dinadinsul să ţină în braţe Trofeul. Chiar şi pe cel de-al doilea, pentru că şi domniei-sale i-a fost înmânat acelaşi premiu de excelenţă. Vizibil emoţionat, Mircea Albulescu a declarat că după ce toată viaţa Radu Beligan a fost deasupra lui, nici măcar în seara asta nu-şi poate lua premiul datorită acestui lucru. Un speech spiritual pentru că Mircea Albulescu a făcut faţă cu succes şi a plecat extrem de satisfăcut cu ambele trofee în braţe şi cu braţele pline de flori. Maestrul Beligan a mulţumit pentru premiu prin telefon ca şi Cristian Mungiu printr-o imagine filmată din Berlin.
Cel mai aplaudat moment al serii dar şi cel mai emoţionant a fost cel în care s-a acordat premiul la secţiune Film, post-mortem, regizorului Cristian Nemescu pentru filmul California Dreamin. Trofeul a fost ridicat de doamna Nemescu, mama regretatatului regizor care a fost aplaudată de cei prezenţi minute în şir.
În pauze, Mihaela Rădulescu care a purtat o toaletă superbă "Lanvin" a dat interviuri, dar şi un autograf pe cartea sa maestrului Cristian Ţopescu, gest care a emoţionat-o şi a încântat-o peste măsură pe divă.
Una peste alta, s-a mai dus o ediţie a Superlativelor. O aşteptăm anul viitor pe cea de-a 13-a. Să sperăm că nu va fi cu ghinion.