Nu am mai scris de foarte mult timp. Nu pentru ca nu as fi avut timp. Pierd timpul zile intregi cu o groaza de nimicuri care nu-mi folosesc. Ci pentru ca nu am stiut ce subiect sa abordez: am vrut sa scriu despre pozele pe care Andreea Marin le-a facut pentru VIVA, apoi am vrut sa scriu despre intalnirea pe care am avut-o cu mamicile de inger. Iar astazi m-am hotarat.
Intr-o zi, Bianca mi-a adus un caz: o fetita de un anisor care avea nevoie de o operatie la inimioara. S-a nascut cu un ventricul cu dubla cale de iesire. In Romania, medicii nu i-au dat prea multe sanse. Insa in Germania, s-a gasit o clinica specializata pe astfel de probleme care s-a oferit s-o ajute pe Silvia. Un aviator german, pilot de performanta, si-a pus avionul in slujba actiunilor umanitare. El poate transporta copii care nu pot fi deplasati cu avionul sau personal, fundatia sa suportand toate cheltuielile. Prin niste rude ale Silviei din Germania, acest om s-a oferit s-o ajute pe Silvia si s-o transporte in Germania, la clinica din Munchen. Silvia se afla deja acolo, momentan este la terapie intensiva pentru ca a suportat prima operatie, se pare ca a trecut cu bine de ea, dar acum urmeaza o succesiune de inca 3. Stiu ca suma estimata la inceput a fost de 40.000 de euro dar nu se stransesera toti acesti bani, iar aceasta suma include numai cheltuielile de operatie si internarea Silviei in clinica. Mamica Silviei trebuie sa suporte singura cheltuielile. Iar familia Corbu nu dispune de foarte multe fonduri. Am avut noroc cu niste oameni cu suflet MARE, dar mai este nevoie de multi bani, de foarte multi... Am hotarat sa incerc sa strang acesti bani. Ieri am fost in trustul in care lucrez la fiecare firma si i-am rugat sa doneze fiecare cat poate. Mi-au promis ca o vor face. Astazi am de gand sa le scriu femeilor din Capital Top 100. As vrea sa stiu cate din cele care se bat cu pumnul in piept ca fac ceva pentru copii, chiar fac acest lucru??? Sunt foarte curioasa. De luni am de gand sa merg la scoli, biserici, banci, vreau sa vad cine ma poate ajuta.
Astept comentariile voastre legate de acest aspect! Va pup si va iubesc.
vineri, 4 aprilie 2008
miercuri, 12 martie 2008
Ziua Mamelor de îngeri
Duminică, 9 martie, a fost o zi deosebită pentru familiile copilaşilor nenăscuţi sau plecaţi prea timpuriu dintre noi. Bianca Brad, promotoarea campaniei „Mame de îngeri”, a dorit ca 9 Martie să fie ziua neoficială a acestui eveniment. A fost o acţiune sublimă şi devastatoare deopotrivă, care a adunat părinţi, fraţi şi rude de îngeri, dar şi reprezentanţi ai mass-media, care au vrut să-şi arate în acest fel solidaritatea faţă de mamele greu încercate, mediatizând evenimentul.
Candele şi mesaje din inimă
Ei bine, dragi cititori, a fost nevoie ca o persoană cunoscută precum Bianca Brad să-şi piardă copilul pentru ca dramele altor mii de femei să se facă auzite. Bianca Brad a fost prezentă pe stadionul Iolanda Balaş cu multe ore înaintea evenimentului, când, plină de energie a adunat mai multe mămici de îngeraşi şi au început să decoreze stadionul cu baloane şi fâşii colorate. O bucurie imensă a cuprins-o pe Bianca atunci când a sosit transportul cu 50 de baloane albe cu heliu, comandate special pentru acest eveniment. Pe fiecare dintre aceste baloane a fost scris numele câte unui îngeraş al unei mămici care nu a putut fi prezentă la întâlnire. A fost agitaţie mare până în jurul orei 17:00, când au sosit toţi invitaţii. Peste tot puteai zări tătici umflând baloane colorate de la buteliile cu heliu, mămici tăind rafie şi legând baloanele, zeci de fetiţe şi băieţei, surori sau fraţi de îngeraşi formând echipe, unii scriind mesaje pentru cei dispăruţi, iar alţii adunând baloanele scrise într-un singur loc. În jurul orei 17:00 s-a pornit spre mijlocul stadionului, Bianca în mijlocul părinţilor, înconjurată de copilaşi cu baloane în mână.
Balonul pentru Emma a rămas lângă mami
Bianca Brad a ţinut să mulţumească tuturor celor prezenţi, dar a atras şi atenţia asupra faptului că este nevoie de mult mai multă mobilizare pentru a deschide ochi, suflete şi minţi. Doctorul Cristian Andrei a fost şi el prezent şi a dorit să contribuie consiliind mamele la faţa locului. Alături de el au fost prezenţi şi alţi psihologi, dar şi Iuliana Marciuc sau Roxana Iliescu, prietenele Biancăi. După ce s-a rostit în cor „Tatăl Nostru” şi „Înger, Îngeraşul meu” s-a dat drumul la baloane. Ciudat… Toate baloanele s-au înălţat rapid şi au zburat spre Răsărit, numai balonul ridicat de Bianca, pentru fetiţa sa Emma Nicole a rămas agăţat într-un copac şi acolo a rămas până s-a terminat toată ceremonia şi a plecat toată lumea, acest lucru fiind interpretat de Bianca Brad ca o dorinţă a sufletului fetiţei sale de a rămâne mai mult lângă cei prezenţi.
După aceea, toţi cei de faţă s-au aşezat pe iarbă, au aprins lumânări şi candele şi au scris mesaje de iubire către cei plecaţi prea devreme.
În acelaşi timp, în mai multe oraşe din ţară, mămici de îngeri au preluat iniţiativa şi au organizat alte întruniri cu mămicile şi rudele îngerilor.
miercuri, 5 martie 2008
Intre bine si rau
Exceptionala emisiunea de aseara de pe TVR 1. Liviu Mihaiu a avut invitati de marca: Mihaela Radulescu, Dan Chisu, Lia Bugnar, Valentina Pelinel, Mircea Diaconu si Monica Tatoiu. S-a atins problema balantei dintre cariera si viata personala. Insa parerea mea a fost ca s-a ajuns un pic cam departe. Optzeci la suta dintre femeile din tara asta nu pot vorbi despre o cariera. Multe lucreza pentru a-si intretine familia si nu se pune problema ca nu sunt fericite. Pe ele le face fericite faptul ca au o familie, ca iubesc si sunt iubite iar multe dintre ele sunt mai linistite decat suntem noi, cei care ne stresam zilnic. Chiar cu cateva zile inainte veneam pe niste stradute intre blocuri si pe o banca statea o femeie grasana cu o punga de seminte in mana si cu o sticla de cola in cealalta. N-avea femeia nici un stres. Nici macar al faptului ca dupa ea trebuie ca cineva sa mature cojile de seminte pe care le-a scuipat.
dar am mai vazut si oameni mici cu ambitii mari, care au luptat sa-si implineasca visul. De exemplu: prietena mea Georgiana. A facut o scoala postliceala de asistenti medicali. Isi dorea cu disperare sa lucreze intr-un spital. In Romania nu prea ai nici o sansa decat daca dai spaga sau esti foarte bun. Ea nu se incadra in nici una din aceste categorii. A ales varianta plecarii in afara. Si-a dorit Italia cu orice pret. A inaintat actele la o firma care se ocupa cu recrutarea fortei de munca, a asteptat cateva luni apoi s-a aflat ca firma respectiva era una fantoma care a disparut ca magaru 'n ceatza cu actele lor si cu banii. Iarasi a alergat cateva luni dupa alte acte, a investit alti bani, a apelat la o alta firma si intr-un final, dupa alti doi ani a plecat ca infirmiera in Italia. Ajunsa acolo a nimerit in regiunea Calabria, un loc greu de suportat chiar si pentru un bastinas daramite pentru un roman care nu stia cu ce se mananca Italia. Daca pleca de acolo, renunta la contract si trebuia sa-si faca rost de contract de una singura. A avut curajul sa plece. A ajuns in apropiere de Venetia, intr-un orasel mic, Sant Daniele. S-a angajat la spitalul din localitate. A fost pusa sa faca cele mai umilitoare munci, si nu vreau sa va dau exemple. A fost cumplit. Erau nopti intregi cand plangea si strangea din dinti fiindca stia ca acasa nu are nici o sansa sa faca ceva si ca singura solutie era sa manance o paine de acolo. Insa, cu timpul, italienii, vazand perseverenta si dragostea ei pentru munca au avansat-o, astazi este asistenta si ajuta toate romancele venite noi sa se integreze. Are un salariu de 1500 de euro, bani pe care-i ia in afara de prime si ore suplimentare, bani pe care desigur nu i-ar fi castigat in veci in tara. Are o iubire frumoasa si profunda cu un roman din acelasi oras si acum vor sa-si intemeieze o familie. Nu s-ar mai intoarce pentru nimic in lume. A ajuns sa fie iubita de italieni si simte ca locul ei este acolo. Si nu a fost niciodata nici cea mai buna la invatatura si nici plina de bani. Dar a avut un vis pentru care a luptat din rasputeri si care s-a implinit.
Concluzia? Nu trebuie sa fii vedeta ca sa fii un om fericit, implinit, realizat.
dar am mai vazut si oameni mici cu ambitii mari, care au luptat sa-si implineasca visul. De exemplu: prietena mea Georgiana. A facut o scoala postliceala de asistenti medicali. Isi dorea cu disperare sa lucreze intr-un spital. In Romania nu prea ai nici o sansa decat daca dai spaga sau esti foarte bun. Ea nu se incadra in nici una din aceste categorii. A ales varianta plecarii in afara. Si-a dorit Italia cu orice pret. A inaintat actele la o firma care se ocupa cu recrutarea fortei de munca, a asteptat cateva luni apoi s-a aflat ca firma respectiva era una fantoma care a disparut ca magaru 'n ceatza cu actele lor si cu banii. Iarasi a alergat cateva luni dupa alte acte, a investit alti bani, a apelat la o alta firma si intr-un final, dupa alti doi ani a plecat ca infirmiera in Italia. Ajunsa acolo a nimerit in regiunea Calabria, un loc greu de suportat chiar si pentru un bastinas daramite pentru un roman care nu stia cu ce se mananca Italia. Daca pleca de acolo, renunta la contract si trebuia sa-si faca rost de contract de una singura. A avut curajul sa plece. A ajuns in apropiere de Venetia, intr-un orasel mic, Sant Daniele. S-a angajat la spitalul din localitate. A fost pusa sa faca cele mai umilitoare munci, si nu vreau sa va dau exemple. A fost cumplit. Erau nopti intregi cand plangea si strangea din dinti fiindca stia ca acasa nu are nici o sansa sa faca ceva si ca singura solutie era sa manance o paine de acolo. Insa, cu timpul, italienii, vazand perseverenta si dragostea ei pentru munca au avansat-o, astazi este asistenta si ajuta toate romancele venite noi sa se integreze. Are un salariu de 1500 de euro, bani pe care-i ia in afara de prime si ore suplimentare, bani pe care desigur nu i-ar fi castigat in veci in tara. Are o iubire frumoasa si profunda cu un roman din acelasi oras si acum vor sa-si intemeieze o familie. Nu s-ar mai intoarce pentru nimic in lume. A ajuns sa fie iubita de italieni si simte ca locul ei este acolo. Si nu a fost niciodata nici cea mai buna la invatatura si nici plina de bani. Dar a avut un vis pentru care a luptat din rasputeri si care s-a implinit.
Concluzia? Nu trebuie sa fii vedeta ca sa fii un om fericit, implinit, realizat.
joi, 21 februarie 2008
Prima iubire si ultima
L-am visat pe EL azi-noapte. Da. Multi m-ati intrebat unde este EL? Fat-Frumos-ul meu. De ce nu apare? De ce sunt singura? Este aici. Intotdeauna a fost. E omul pe care l-am iubit mereu. E omul de care m-am indragostit cu multa vreme in urma. Fac parte dintre oamenii care nu iubesc decat o singura data in viata. El a fost prima si sunt aproape sigura ca va ramane singura si marea mea iubire. Nu este nici cel mai frumos om de pe pamant. Nu este nici cel mai bogat sau cel mai sexy. Este insa omul cu care pot comunica cel mai bine. CU el vorbesc oricat, oricand. Cu el, si cel mai neinsemnat fleac capata importanta. STie asa bine sa asculte, sa ajute, sa gandeasca in felul meu... Nicicand viata nu a fost mai frumoasa. Ne admiram si ne respectam reciproc. E ceva mai presus de cuvinte si sper sa ramana asa.
miercuri, 20 februarie 2008
Da Doamne cantec!!!
Sunt doi ani. Pe 9 martie se implinesc doi ani de cand o veste cumplita a cazut ca un traznet asupra tuturor: Laura Stoica a murit intr-un accident de masina. Ea, logodnicul ei Cristian Margescu si copilul lor nenascut.
O sa va intrebati poate de ce pana acum nu am scris nimic pana acum pe blogul meu. Simplu: pentru ca nu am putut. Abia acum cateva zile am reusit sa ascult, pentru prima data, fara sa plang, piesa "In memoriam" cantata de colegii Laurei.
Era o zi de joi. Tin minte perfect. Ma uitam la televizor la "Secretul Mariei". Intr-una din pauzele publicitare am comutat pe OTV. Era invitat Becali. Am vrut sa trec mai departe dar pe fundal era un titlu care m-a lasat muta: A MURIT LAURA STOICA!!! Nu. Mi-am zis. Nu. Nu e posibil. E o gluma. Am inceput sa tremur necontrolat. Am sunat-o pe Ioana, prietena mea de la Botosani. Nici ei nu i-a venit sa creada. Mi-a zis sa stau linistita ca-l suna pe Adrian Enache, prieten foarte bun cu Laura. 5 minute mai tarziu Ioana m-a sunat socata: "A murit Ana... Un accident de masina... SI ea si logodnicul ei." Am tipat socata: Cum? De ce ea? Era insarcinata! Nu se poate !
O vazusem cu cateva zile inainte la emisiunea lui Teo, ultima la care a participat. Mi s-a parut asa fericita. Asa fericita!!! Era frumoasa. Incredibil de frumoasa! Mi-am zis in sinea mea: "Iata ce implinita se simte acum!".
Nu am dormit in acea noapte. Lacrimile nu mi s-au uscat de pe obraji. Eram in provincie. Vineri seara m-am hotarat sa plec la Bucuresti pentru sambata si duminica. Trebuia sa-mi iau ramas-bun.
Sambata am ajuns in jurul pranzului si afara era o vreme SUPERBA!!! Cald, cerul prea senin pentru steaua care se inalta la cer sa-si gaseasca locul printre alte sute de stele, alte mii... Am luat flori albe, preferatele ei. Un buchet imens de garoafe albe... Am stat la coada. Dintr-o masina din fata capelei se auzea VOCEA EI. Vocea ei, incredibil de pura care se inalta peste toate desertaciunile astea lumesti. In capela totul era plin de flori si lumanari. Am mers langa sicriul ei, i-am sarutat fotografia si i-am cerut iertare pentru fiecare clipa in care am trecut indiferenta peste CANTECUL EI. Am zabovit mult, am plans si m-am rugat sa-i fie trecerea usoara dincolo. Am stat ore in sir atunci, pana spre seara. Duminica am venit mai devreme la inmormantare. Vremea se schimbase. Incepuse o furtuna, o vijelie groaznica, ningea... Era o ninsoare amestecata cu ploaie. Ascultam slujba preotului si ma uitam la brazii imensi de langa capela care se frangeau sub povara imensa a ploii ce cadea, cadea fara incetare... Nu-mi mai simteam obrajii de frig, de lacrimi, nu mai aveam putere nici sa mai respir. M-am intalnit cu Adrian Enache. Era distrus... Toti cei care astazi imi sunt prieteni buni, atunci nu aveau glas de durere... As fi vrut sa-i iau in brate pe toti si sa spun fiecaruia ca Laura este cu noi, ca va ramane cu noi mereu... ca ne-a lasat ceva ce nu se va stinge nicicand: CANTECUL EI. Dar nu aveam putere nici macar sa ma ridic eu. Era doar durerea aceea imensa.
Nu. Laura Stoica nu mi-a fost prietena. Nici macar nu am cunoscut-o. Era doar o artista careia ii ascultam cantecele cu nesat. Pe care o admiram si o indrageam ca pe toti ceilalti artisti. Probabil ca as fi suferit la fel pentru oricare dintre ei. As fi preferat insa sa nu se fi stins. Nu asa repede. Nu ea. Nici altcineva. Din pacate nu eu sunt cea care decide.
De multe ori dupa ziua aceea am simtit prezenta Laurei, infinit de blanda si binefacatoare in viata mea. Mi-a fost alaturi in momente cruciale si o rog asa mult sa ma ierte ca nu apuc sa ajung atat cat mi-as dori la mormantul ei. Dar ea este mereu prezenta in visele si gandurile mele.
Dormi in pace, Laura!
Acum ai steaua ta!
O sa va intrebati poate de ce pana acum nu am scris nimic pana acum pe blogul meu. Simplu: pentru ca nu am putut. Abia acum cateva zile am reusit sa ascult, pentru prima data, fara sa plang, piesa "In memoriam" cantata de colegii Laurei.
Era o zi de joi. Tin minte perfect. Ma uitam la televizor la "Secretul Mariei". Intr-una din pauzele publicitare am comutat pe OTV. Era invitat Becali. Am vrut sa trec mai departe dar pe fundal era un titlu care m-a lasat muta: A MURIT LAURA STOICA!!! Nu. Mi-am zis. Nu. Nu e posibil. E o gluma. Am inceput sa tremur necontrolat. Am sunat-o pe Ioana, prietena mea de la Botosani. Nici ei nu i-a venit sa creada. Mi-a zis sa stau linistita ca-l suna pe Adrian Enache, prieten foarte bun cu Laura. 5 minute mai tarziu Ioana m-a sunat socata: "A murit Ana... Un accident de masina... SI ea si logodnicul ei." Am tipat socata: Cum? De ce ea? Era insarcinata! Nu se poate !
O vazusem cu cateva zile inainte la emisiunea lui Teo, ultima la care a participat. Mi s-a parut asa fericita. Asa fericita!!! Era frumoasa. Incredibil de frumoasa! Mi-am zis in sinea mea: "Iata ce implinita se simte acum!".
Nu am dormit in acea noapte. Lacrimile nu mi s-au uscat de pe obraji. Eram in provincie. Vineri seara m-am hotarat sa plec la Bucuresti pentru sambata si duminica. Trebuia sa-mi iau ramas-bun.
Sambata am ajuns in jurul pranzului si afara era o vreme SUPERBA!!! Cald, cerul prea senin pentru steaua care se inalta la cer sa-si gaseasca locul printre alte sute de stele, alte mii... Am luat flori albe, preferatele ei. Un buchet imens de garoafe albe... Am stat la coada. Dintr-o masina din fata capelei se auzea VOCEA EI. Vocea ei, incredibil de pura care se inalta peste toate desertaciunile astea lumesti. In capela totul era plin de flori si lumanari. Am mers langa sicriul ei, i-am sarutat fotografia si i-am cerut iertare pentru fiecare clipa in care am trecut indiferenta peste CANTECUL EI. Am zabovit mult, am plans si m-am rugat sa-i fie trecerea usoara dincolo. Am stat ore in sir atunci, pana spre seara. Duminica am venit mai devreme la inmormantare. Vremea se schimbase. Incepuse o furtuna, o vijelie groaznica, ningea... Era o ninsoare amestecata cu ploaie. Ascultam slujba preotului si ma uitam la brazii imensi de langa capela care se frangeau sub povara imensa a ploii ce cadea, cadea fara incetare... Nu-mi mai simteam obrajii de frig, de lacrimi, nu mai aveam putere nici sa mai respir. M-am intalnit cu Adrian Enache. Era distrus... Toti cei care astazi imi sunt prieteni buni, atunci nu aveau glas de durere... As fi vrut sa-i iau in brate pe toti si sa spun fiecaruia ca Laura este cu noi, ca va ramane cu noi mereu... ca ne-a lasat ceva ce nu se va stinge nicicand: CANTECUL EI. Dar nu aveam putere nici macar sa ma ridic eu. Era doar durerea aceea imensa.
Nu. Laura Stoica nu mi-a fost prietena. Nici macar nu am cunoscut-o. Era doar o artista careia ii ascultam cantecele cu nesat. Pe care o admiram si o indrageam ca pe toti ceilalti artisti. Probabil ca as fi suferit la fel pentru oricare dintre ei. As fi preferat insa sa nu se fi stins. Nu asa repede. Nu ea. Nici altcineva. Din pacate nu eu sunt cea care decide.
De multe ori dupa ziua aceea am simtit prezenta Laurei, infinit de blanda si binefacatoare in viata mea. Mi-a fost alaturi in momente cruciale si o rog asa mult sa ma ierte ca nu apuc sa ajung atat cat mi-as dori la mormantul ei. Dar ea este mereu prezenta in visele si gandurile mele.
Dormi in pace, Laura!
Acum ai steaua ta!
joi, 14 februarie 2008
Mame de ingeri
Am hotarat sa nu mai scriu cu diacritice fiindca nu toata lumea poate vizualiza mesajul cu diacritice. Unora le apar semne.
Intamplator, una din cele mai dragi prietene din viata mea, Bianca Brad a pierdut o sarcina (desi mi se pare asa o formulare tampita asta) in luna a noua. I-a murit in burtica fetita, cu cateva zile inainte sa se nasca. Se numea Emma Nicole.
Bianca este una dintre putinele mamici care a avut "sansa" (daca se poate numi "sansa") s-o nasca pe Emma in strainatate. De ce spun sansa? Fiindca acolo si-a putut vedea fetitza, a fost sprijinita, consiliata si ajutata de personal nu sa depaseasca trauma (mi-e greu sa cred ca se poate depasi o drama asa cumplita) ci sa inteleaga ca nu e singura. Ca un amanunt, medicul roman care a asistat-o pe Bianca pe tot parcursul sarcinii nu a sunat-o nici macar o data dupa tragedie s-o intrebe cum se simte, pe cand doctorita cu care a nascut in Germania, a sunat-o si dupa ce a plecat de acolo, din Germania. Cand in loc sa-si duca fetita acasa, a dus un sicriash alb la biserica si a inmormantat-o. Daca vreti sa aflati mai multe despre drama cumplita care a sfasiat-o, cititi pe www.biancabrad.com. Dupa noua luni de la aceasta pierdere traumatizanta, Bianca a demarat o campanie de sustinere a mamelor care trec prin aceasta situatie, de sensibilizare a opiniei publice, de rasturnare a unui sistem sanitar care trece cu mare indiferenta pe langa acest gen de pierderi, de constientizare a preotilor care interzic avortul considerandu-l o crima, dar interzic si slujba de inmormantare unui copil nascut mort fara voia lui, fara voia mamei lui. Mediatizati cazul! Dati mai departe! Sunt atatea mame care au nevoie de noi! Pentru ele trebuie sa schimbam ceva!
Intamplator, una din cele mai dragi prietene din viata mea, Bianca Brad a pierdut o sarcina (desi mi se pare asa o formulare tampita asta) in luna a noua. I-a murit in burtica fetita, cu cateva zile inainte sa se nasca. Se numea Emma Nicole.
Bianca este una dintre putinele mamici care a avut "sansa" (daca se poate numi "sansa") s-o nasca pe Emma in strainatate. De ce spun sansa? Fiindca acolo si-a putut vedea fetitza, a fost sprijinita, consiliata si ajutata de personal nu sa depaseasca trauma (mi-e greu sa cred ca se poate depasi o drama asa cumplita) ci sa inteleaga ca nu e singura. Ca un amanunt, medicul roman care a asistat-o pe Bianca pe tot parcursul sarcinii nu a sunat-o nici macar o data dupa tragedie s-o intrebe cum se simte, pe cand doctorita cu care a nascut in Germania, a sunat-o si dupa ce a plecat de acolo, din Germania. Cand in loc sa-si duca fetita acasa, a dus un sicriash alb la biserica si a inmormantat-o. Daca vreti sa aflati mai multe despre drama cumplita care a sfasiat-o, cititi pe www.biancabrad.com. Dupa noua luni de la aceasta pierdere traumatizanta, Bianca a demarat o campanie de sustinere a mamelor care trec prin aceasta situatie, de sensibilizare a opiniei publice, de rasturnare a unui sistem sanitar care trece cu mare indiferenta pe langa acest gen de pierderi, de constientizare a preotilor care interzic avortul considerandu-l o crima, dar interzic si slujba de inmormantare unui copil nascut mort fara voia lui, fara voia mamei lui. Mediatizati cazul! Dati mai departe! Sunt atatea mame care au nevoie de noi! Pentru ele trebuie sa schimbam ceva!
marți, 12 februarie 2008
Excursia la Milano
Dragii mei, abia m-am intors aseara din excursia câştigată la Milano. Îmi vine si acum să plâng. Parcă a fost un vis frumos. Prima ieşire din ţară. În avion mi-a fost un pic rău la dus. Când am venit nu am avut nici un fel de probleme.
Am ajuns pe aeroportul Malpensa la ora 7.10 (ora Italiei). Am mai stat o oră până au venit grecii (patronii de la BWINsponsorul AC Milan, cei care ne-au oferit excursia), apoi am plecat spre oraş. Am ajuns cam în 30 de minute. Distanţa de la aeroport până în oraş este de vreo 40 de km. Prima impresie: şosele perfecte. Fără gropi, fără denivelări. Chiar glumeam cu colegii mei spunându-le că dacă se face vreo gaură, italienii schimbă şoseaua cu totul. Au o infrastructură excelentă.
Ne-am cazat la Hotel Hilton. La ora 9 dimineaţa eram deja în camere. Până seara free time. Ne-am odihnit cam o oră jumate, apoi am plecat în oraş. Oricum magazinele nu se deschid la ei decât după ora 10, indiferent de zi. Cu atât mai mult atunci, căci era sâmbătă. Am mers cu metroul până în centru în piaţa Domului. Am nimerit în mijlocul unui carnaval. Erau foarte mulţi copii costumaţi, cu măşti, erau multe confetti, spray-uri care lasă aţe colorate... eheeeee, nebunie mare. A doua impresie: italienii sunt foarte relaxaţi şi din ce mi-au povestit colegii mei, am înţeles că în afară ăsta e stilul. Ăştia nu se enervează, nu sunt cu sufletul la gât ca noi. Nu am văzut nici măcar un singur om să ţipe, să se înghesuie, să se împingă, să mănânce pe stradă, să bea ceva pe stradă, nici măcar suc sau apă. De fapt nici nu au nevoie. Sunt cafenele, cofetării şi patiserii la tot pasul, unde totul este foarte ieftin, curat şi frumos. Ce mai, cafenelele sunt un vis. Jur că dacă aş avea bani, m-aş duce în fiecare săptămână să-mi beau cafeaua la Milano sau în alt colţ al lumii.
În prima zi, adică sâmbătă am fost la shopping pe străduţa de lângă Dom. Mi-am luat geci, bluziţe, tot felul de nebunii. Pe la 14 m-am întors la hotel fiindcă la 15 au venit şefii mei, Horia şi Clau. Apoi am plecat cu ei pe Via Montenapoleone, strada celebră unde se află faimoasele magazine Versace, Gucci, Hugo Boss, etc. Şi-au făcut ei ceva cumpărături, apoi ne-am întors în cameră fiindcă la ora 20.00 trebuia să ne întâlnim cu tot grupul nostru (am fost în jur de 17 ziarişti români) pentru a merge la masa festivă.
La restaurant am stat până pe la 11 noaptea, după care am venit în cameră şi am dormit buştean. Duminică am mers iar cu Horia şi Clau la Dom, am făcut poze, iar o tură de shopping, ei mi-au făcut cadou bani ca să-mi iau adidaşi NIKE. Nu mi-am găsit atunci, fiindcă nici nu am avut timp să umblu, deoarece la 12 trebuia să plecăm pe stadion, pe San Siro unde s-a jucat meciul AC Milan cu Siena. Care s-a terminat 1-0. Dar a fost superb. E un spectacol pe care îl recomand tuturor. Ne-am simţit excelent. Am luat masa pe San Siro iar mâncarea a fost excelentă. Ce mi-a plăcut mult în Milano: prăjiturile. La patiserie şi cofetărie sunt super italienii. În schimb sâmbătă seara am mâncat la restaurant ceva paste cu rizzoto care nu mi-au plăcut absolut deloc. După meci am mai mers la o tură de shopping şi mi-am cumpărat şi adidăşeii Nike. :-) Şi mi-am mai luat un troller fiindcă era imposibil să-mi încapă tot ce mi-am cumpărat în geamantănaşul meu micuţ.
Luni dimineaţa am mers dimineaţa la Catselul Sforzesco, un loc extraordinar de plăcut.. Din păcate nu am zăbovit mult fiindcă trebuia să ajung pe Via Montenapoleone ca să ridic o comandă de pantaloni pentru Horia care plecase cu o seară înainte. Atunci mi-am luat şi nişte blugi faini tare şi o geantă super. Am decolat la ora 15. A fost un vis. M-aş întoarce şi mâine dacă s-ar putea. Am întâlnit mulţi români. Am şi făcut schimb de numere de telefon cu câţiva. A fost super. Ce mai... Vă doresc tuturor să mergeţi dacă puteţi.
Am ajuns pe aeroportul Malpensa la ora 7.10 (ora Italiei). Am mai stat o oră până au venit grecii (patronii de la BWINsponsorul AC Milan, cei care ne-au oferit excursia), apoi am plecat spre oraş. Am ajuns cam în 30 de minute. Distanţa de la aeroport până în oraş este de vreo 40 de km. Prima impresie: şosele perfecte. Fără gropi, fără denivelări. Chiar glumeam cu colegii mei spunându-le că dacă se face vreo gaură, italienii schimbă şoseaua cu totul. Au o infrastructură excelentă.
Ne-am cazat la Hotel Hilton. La ora 9 dimineaţa eram deja în camere. Până seara free time. Ne-am odihnit cam o oră jumate, apoi am plecat în oraş. Oricum magazinele nu se deschid la ei decât după ora 10, indiferent de zi. Cu atât mai mult atunci, căci era sâmbătă. Am mers cu metroul până în centru în piaţa Domului. Am nimerit în mijlocul unui carnaval. Erau foarte mulţi copii costumaţi, cu măşti, erau multe confetti, spray-uri care lasă aţe colorate... eheeeee, nebunie mare. A doua impresie: italienii sunt foarte relaxaţi şi din ce mi-au povestit colegii mei, am înţeles că în afară ăsta e stilul. Ăştia nu se enervează, nu sunt cu sufletul la gât ca noi. Nu am văzut nici măcar un singur om să ţipe, să se înghesuie, să se împingă, să mănânce pe stradă, să bea ceva pe stradă, nici măcar suc sau apă. De fapt nici nu au nevoie. Sunt cafenele, cofetării şi patiserii la tot pasul, unde totul este foarte ieftin, curat şi frumos. Ce mai, cafenelele sunt un vis. Jur că dacă aş avea bani, m-aş duce în fiecare săptămână să-mi beau cafeaua la Milano sau în alt colţ al lumii.
În prima zi, adică sâmbătă am fost la shopping pe străduţa de lângă Dom. Mi-am luat geci, bluziţe, tot felul de nebunii. Pe la 14 m-am întors la hotel fiindcă la 15 au venit şefii mei, Horia şi Clau. Apoi am plecat cu ei pe Via Montenapoleone, strada celebră unde se află faimoasele magazine Versace, Gucci, Hugo Boss, etc. Şi-au făcut ei ceva cumpărături, apoi ne-am întors în cameră fiindcă la ora 20.00 trebuia să ne întâlnim cu tot grupul nostru (am fost în jur de 17 ziarişti români) pentru a merge la masa festivă.
La restaurant am stat până pe la 11 noaptea, după care am venit în cameră şi am dormit buştean. Duminică am mers iar cu Horia şi Clau la Dom, am făcut poze, iar o tură de shopping, ei mi-au făcut cadou bani ca să-mi iau adidaşi NIKE. Nu mi-am găsit atunci, fiindcă nici nu am avut timp să umblu, deoarece la 12 trebuia să plecăm pe stadion, pe San Siro unde s-a jucat meciul AC Milan cu Siena. Care s-a terminat 1-0. Dar a fost superb. E un spectacol pe care îl recomand tuturor. Ne-am simţit excelent. Am luat masa pe San Siro iar mâncarea a fost excelentă. Ce mi-a plăcut mult în Milano: prăjiturile. La patiserie şi cofetărie sunt super italienii. În schimb sâmbătă seara am mâncat la restaurant ceva paste cu rizzoto care nu mi-au plăcut absolut deloc. După meci am mai mers la o tură de shopping şi mi-am cumpărat şi adidăşeii Nike. :-) Şi mi-am mai luat un troller fiindcă era imposibil să-mi încapă tot ce mi-am cumpărat în geamantănaşul meu micuţ.
Luni dimineaţa am mers dimineaţa la Catselul Sforzesco, un loc extraordinar de plăcut.. Din păcate nu am zăbovit mult fiindcă trebuia să ajung pe Via Montenapoleone ca să ridic o comandă de pantaloni pentru Horia care plecase cu o seară înainte. Atunci mi-am luat şi nişte blugi faini tare şi o geantă super. Am decolat la ora 15. A fost un vis. M-aş întoarce şi mâine dacă s-ar putea. Am întâlnit mulţi români. Am şi făcut schimb de numere de telefon cu câţiva. A fost super. Ce mai... Vă doresc tuturor să mergeţi dacă puteţi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)