Sofia, Gărgăriţa sufletului meu

Nu am mai scris de ceva timp pe blog, dar mă gândesc să reiau această activitate din ce în ce mai mult. Nu am mai scris, pe de-o parte din comoditate şi pentru faptul că postam pe Facebook tot ce-mi trecea prin cap şi nu mai era necesar, iar pe de altă parte dintr-un motiv foarte bine întemeiat: acela că din 27 martie 2017 sunt mămică cu normă întreagă.
Povestea adopţiei o voi relata mai jos, în speranţa că vor exista părinţi care vor fi inspiraţi şi pe care-i rog să nu dispere, indiferent cât de greu şi anevoios li se pare acest drum, fiindcă la capătul lui te aşteaptă cea mai frumoasă împlinire posibilă: aceea de a fi mamă, respectiv părinte.
Anul trecut, în februarie 2016, am depus actele, primul dosar la DGASPC Giurgiu, aceasta fiind direcţia de care aparţinem. Dosarul l-am depus în urma primei întâlniri pe care am avut-o cu reprezentanţii direcţiei care m-au informat despre toate procedura şi tot ceea ce înseamnă aceasta. Norocul meu a fost că am întâlnit nişte oameni extraordinari la Giurgiu, oameni afectuoşi şi responsabili care au lucrat continuu ca să ne fie bine şi ca totul să se termine mai repede în favoarea noastră.
Aşadar, pe 2 februarie 2016 am depus dosarul pentru admiterea cererii, cel mai stufos, de altfel. Cu toate că în cerere am cerut iniţial o fetiţă între 2 şi 5 ani, ulterior am modificat vârsta, deoarece la cursuri, ni s-a spus că şansele să adoptăm copii mici sunt foarte scăzute. Ca exemplu statistic ni s-a spus că pe raza judeţului Giurgiu, într-un an calendaristic, a fost adoptat 1 singur bebeluş. Explicaţia este aceea că toată lumea îşi doreşte copii mici. Eu nu m-am inclus in categoria de mai sus, fiindca imi doream o fetita mai marisoara ca sa ma pot descurca cu ea, fiind mamica singura si sa nu intrerup nici activitatea didactica, deoarece sunt in plin proces de obtinere a gradelor didactice. Asadar, am reformulat cererea si am crescut varsta de la 3 la 6 ani. E bine de stiut pentru toti cei care doresc sa adopte ca daca in cerere specificati varsta intre 2 si 5 ani de exemplu, mai mult ca sigur ca veti primi un copil de 5 ani si 11 luni, pentru ca varsta de 5 ani merge pana la implinirea varstei de 6, iar sistemul are grija sa dea copii cat mai mari spre adoptie.
Dupa ce am depus dosarul, au urmat cele 90 de zile obligatorii de asteptare in care sunt incluse si vizitele la domiciliu pentru evaluare, iar in luna mai am urmat cursurile de parinte adoptiv, am sustinut examenul psihologic si am obtinut atestatul de parinte adoptiv. De aici a urmat perioada cea mai grea din viata mea, deoarece de aici incepe practic timpul de asteptare pana esti chemat sa vezi un copil. Atentie! Esti chemat sa vezi un copil in momentul in care intri in procesul de potrivire, adica datele profilului tau corespund cu ale copilului adoptat. Pe lista copilului adoptat se pot afla 1, 2, 3 sau 10 familii care pot intra in procesul de potrivire. Eu am fost extrem de norocoasa in aceasta privinta.
Cele 8 luni care s-au scurs din iunie pana in ianuarie au fost extrem de frustrante pentru mine. Asteptarea este chinuitoare din momentul in care stii ca ai facut tot ceea ce depinde de tine ca sa-ti implinesti visul si momentul acela magic in care-ti cunosti copilul pentru prima data. Ajunsesem aproape intr-un moment de varf al disperarii, hotarandu-ma aproape sa renunt definitiv, deoarece mi se spusese ca deocamdata nu exista in jud Giurgiu o fetita care sa corespunda datelor mele. Mi se parea pur si simplu strigator la cer sa existe atatia copii abandonati in tara asta si sa nu existe pe undeva fetita mea, desi cumva, intuitiv, simteam ca ea e ACOLO, ca ma asteapta, ca isi doreste la fel de mult ca mine sa apar in viata ei. Si asa a fost.
Pe 19 ianuarie 2017, in timp ce ma aflam la ora de romana la clasa a opta, mi-a sunat telefonul. Cu toate ca de obicei nu obisnuiesc sa raspund in timpul orei, vazand ca se afla consiliera mea de caz am raspuns totusi. M-a intrebat ce fac, i-am spus ca sunt la ora si mi-a spus cu cea mai calda voce posibila. "Sa stiti ca a aparut o Gargarita pentru dumneavoastra"! Am inceput sa tremur de emotie, de bucurie... Trecusera 8 luni de la obtinerea atestatului. Am fost intrebata cand vreau sa vin s-o cunosc. Mi s-au dat toate datele ei si mi s-a spus ca este nascuta in luna februarie. M-am rugat mult ca data ei de nastere sa fie 11 februarie, deoarece atunci s-a petrecut un alt eveniment minunat in viata mea. Asa a fost. Pe 11 februarie, Sofia a implinit 7 ani.
Am dorit sa merg a doua zi daca se poate si mi s-a spus ca acest lucru este posibil. Nu am dormit toata noaptea de emotie. A doua zi, la ora 12, urma sa-mi cunosc fetita. Tot drumul de la Herasti la Giurgiu m-am rugat bunului Dumnezeu sa fie EA cea aleasa, cea dorita si asteptata ca sa nu fiu nevoita sa refuz niciun copil. Ii sunt extrem de recunoscatoare consilierului meu de caz care a facut tot posibilul ca evenimentul sa fie unul de neuitat pentru mine. Sofia se afla intr-o alta camera si am fost chemata acolo sub un alt pretext. Cand am vazut-o la birou cum statea si colora, micuta, fragila, brunetica, dar toata numai un zambet si o lumina m-a cucerit pe loc. Am simtit in acea clipa ca EA este aleasa. Ea este fetita sufletului meu. Am cucerit-o pas cu pas, am intrat tiptil, am inceput sa intru in vorba cu ea, sa ne jucam amandoua, sa coloram si apoi am intrebat-o daca ma lasa sa o iau in brate si sa o pup. A spus DA si asta am facut. Era timida si emotionata ca si mine. Am mers apoi in camera consilierului meu de caz si am mai stat impreuna vreo doua ore, dupa care am fost nevoita sa plec. Mi-a spus MAMA din prima secunda, stia exact pentru ce se afla acolo si ce urma sa se intample. Pe drumul de intoarcere tremuram toata si plangeam. In sfarsit, visul mi se implinise.
Dupa cateva intalniri obligatorii intre mine si ea, am depus dosarul pentru incredintare in vederea adoptiei. Cu toate ca ne asteptam sa dureze mai mult, de fapt, totul s-a intamplat foarte repede si am adus-o acasa pe 27 martie 2017, iar vestea ca o voi aduce acasa definitiv am primit-o pe 24 martie, cu o zi inainte de sarbatoarea Buneivestiri, pe care o consider providentiala in toata povestea adoptiei.
Din 27 martie, Sofia se afla la mine. Pe 16 iunie a fost depus si ultimul dosar in instanta, cel pentru adoptia definitiva. Acum asteptam incuviintarea si certificatul de nastere cu numele ei schimbat si totul s-a terminat.
O sa povestesc despre fetita mea intr-un alt articol, mai pe larg, fiindca merita acest lucru si pentru ca imi doresc ca toata lumea sa stie ce copil minunat mi-a dat Dumnezeu. E o minune de fetita si incurajez toti parintii care-si doresc sa faca acest pas, sa nu dispere, sa fie rabdatori, chiar daca drumul pare nesfarsit la un moment dat, fiindca momentul acela magic cand iti tii copilul in brate nu poate fi comparat cu nimic in lume.

Sanduca mea draga!

Pe Sanda Ladosi o stiu de foarte mult timp. Cred ca de cand s-a lansat. Era o pustoaica dulce foc si indrazneata din Targu-Mures. Mi-era tare draga. Dar de cunoscut, am cunoscut-o acum vreo 4-5 ani, cand am fost invitata cu Iulia si Ioana la emisiunea lui Andrei Partos. Atunci a fost invitata si ea dar si Ovidiu Komornyk. A fost o noapte pe cinste! Ne-am distrat tare mult si a fost si ea surprinsa de cat de multe cantece stiu din repertoriul ei! Am o piesa "Totul e perfect" cand simt ca tot ce ating, vad, simt, ma motiveaza sa merg mai departe. In noaptea aia, eu si Sanda am plecat impreuna de la emisiune, pentru ca locuiam in aceeasi zona.

Ulterior, mi-a facut o surpriza de proportii (cred ca era in aceeasi vara) cand a aterizat pe la Botosani si a intrebat-o pe Ioana de mine. Iar Ioana i-a propus sa ma sune. Asa ca ma trezesc cu un telefon de la Ioana. Vorbesc putin cu ea, dupa care imi spune ca-mi da pe cineva la telefon. Si aud un "Alo, buna domnisoara profesoara!". Nu stiam cine poate fi???!!! Si Sanda razand imi spune "Vreau sa vad daca ai ureche muzicala". In acel moment mi-a traznit ideea ca s-ar putea sa fie ea!!!!!!!!!!!??? Si am tipat ca nebuna: "Sanda??? Sanda!!! Sanduca mea!!! Tu esti!!" iar ea radea in hohote si-mi spunea ca am ureche muzicala.

A fost una dintre cele mai frumoase zile din viata mea!

Apoi ne-am tot intalnit pe la diverse evenimente si mereu era o sursa de energie, de buna-dispozitie, un izvor tonic, o fiinta extrem de solara de la care nu ai cum sa nu te incarci pozitiv.

Dupa ce s-a intamplat tragedia cu Mada, i-am dat sms intr-o seara... pentru ca simteam nevoia sa stiu ca e acolo, ca mai e... prea eram inconjurata numai de tristete si de moarte... mai ales ca ea si Mada devenisera extrem de apropiate in ultimul timp, datorita copiilor: fetita ei si baietelul Madutzei sunt cam de aceeasi varsta.

Mi-a raspuns la sms si mi-a spus ca si ea era doborata de moartea Madutzei...

Aveam/am nevoie sa stiu ca oamenii de varsta Madalinei sunt langa noi, ca sunt teferi...

Sanda e o parte importanta din existenta mea. Ma bucur sa stiu ca e bine, chiar daca nu ne vedem/auzim cu lunile. Daca imi da sms si-mi spune ca e ok, eu sunt FERICITA!

Ma bucur mult ca Sanduca face parte din viata mea si abia astept sa mai scoata un album nou. Deocamdata a luat o pauza pentru ca a scos cele mai importante "albume" din viata ei: pe Bobo si pe Ioana, ingerasii ei dragalasi, care au solicitat-o mai mult decat oricare album.

Sa-ti traiasca puiutii, draga mea si sa fii fericita, FE-RI-CI-TAAAAA, cat poti tu de mult sa duci!

Te imbratisez si te pup!

Totul e culoare!

Descopar culorile si bucuria in ochi frumosi de copil.
Ingrid este o fetita care mi-a adus zambetul pe buze din nou. SI pentru ca tot ne straduim sa ne aducem aminte versurile de la cantecul "Culorile se cearta", i le dedic aici, impreuna cu o poza frumoasa ca zambetul ei.

Culorile se cearta
Ca vor sa stie bine,
Care-i mai importanta
Si ma-ntreaba pe mine.
Eu raspund...:
Soarele e galben,
Verde este frunza,
Cerul e albastru
Rosie-i buburuza,
Orange este polenul,
Violeta o floare,
Indiggo fluturasul,
Totul e culoare!

Culorile indata,
Rasufla usurate,
Le este clar de-acuma
Cat sunt de importante.
Pentru ca...
Soarele e galben,
Verde este frunza,
Cerul e albastru
Rosie-i buburuza,
Orange este polenul,
Violeta o floare,
Indiggo fluturasul,
Totul e culoare!

Soarele e galben,
Verde este frunza,
Cerul e albastru
Rosie-i buburuza,
Orange este polenul,
Violeta o floare,
Indiggo fluturasul,
Totul e culoare!

Franturi din copilaria mea...

Inima imi batea sa-mi sparga pieptul. Ajunsesem la scoala (eram in clasa a V-a), ma asezasem in banca si am constatat ca cizmele doamnei diriginte nu erau. Mi le daduse cu ceva timp in urma ca sa le puna mami flecuri de metal la fabrica unde lucra. Si-n dimineata aceea mersesem cu tot cu cizmele doamnei diriginte la un spectacol la Casa de Cultura. La sfarsit, in invalmaseala si larma aceea de nedescris, le uitasem langa scaun. si la scoala ma trezisem ca nu erau. Am fugit disperata inapoi la Casa de Cultura dar cizmele nu mai erau la Casa de Cultura, langa scaun. Plangeam cand am ajuns... Dar doamnele de acolo (una dintre ele mi le luase) mi-au spus ca nu exista nicio sacosa. Nicio pereche de cizme. M-am intors la scoala tremurand ca o frunza... Stiam bine ce ma astepta acasa. Luam palme peste fata si eram trasa de par de tatal meu pentru cea mai mica greseala. Eram sigura ca ma va costa scump aceasta neatentie. La scoala am fost abatuta tot timpul orelor... Am plecat acasa cu sufletul mic... Nu am spus... Mi-era frica... De cate ori suna telefonul imi era teama sa nu fie doamna diriginta sa-i intrebe pe ai mei de cizme... Traiam intr-o frica continua... Pana intr-o zi, cand doamna diriginta m-a somat sa-i aduc cizmele oricum ar fi (facute sau nefacute). Eram sigura ca venise Ziua Judecatii. Am ajuns acasa in jurul orei 13.30. Ciudat... Usa era deschisa... S-o fi uitat-o deschisa??? Ai mei trebuiau sa se intoarca la 16.30 de la serviciu... Nu. Tata se intorsese mai devreme. Era la birou, intors cu spatele, scria... Am intrat incet, cu teama sa nu deranjez...

"- Buna, tati!

- Ce faci? Te-ai intors de la scoala? Ce-ai facut?

- Am facut bine... (si i-am relatat ce facusem la scoala in acea zi)"

Aceeasi privire in ochii lui... Ma privea ca pe un catel de care ti-e mila sau pe care-l tolerezi numai cand ai chef...

"- Tata, trebuie sa-ti spun ceva.

- Ce-ai mai facut???"

De parca eram un copil care facea numai tampenii... Eram atat de cuminte... Culegeam cate o sacosa de castane din parc si faceam din ele clase de copii cu care ma jucam ore intregi in camera. De fapt, asta era sintagma lui preferata cand ma rugam cu lacrimi in ochi sa ma mai lase cu ei cate putin: "Mars in camera ta!" Mergeam cu capul in jos...

"- Tata, am pierdut cizmele tovarasei diriginte...

- Ce-ai facuuuut?"

L-am vazut cum s-a ridicat si cum se albise la fata... Am cazut in genunchi:

"- Taticule, nu ma bate! Te rog nu ma bate! Jur ca nu mai fac!

- Nu mai faci??? De unde scot eu bani acum sa-i platesc cizmele nenorocito???"

A venit spre mine cu toata statura lui infioratoare de 1.84 m si m-a tras de par:

"- Ridica-te in picioare!"

"- Tati, ma doare! Tata, fie-ti mila...

- Mila??? Dar tie nu ti-e mila de mine???"

Si ai mei aveau bani, Slava Domnului!

Am vazut cum s-a dus glont in dormitor... Ma rugam sa fie rigla de lemn... Dar nu... Avea sa fie ceva mult mai rau... Ceva pastrat pentru ocazii "speciale": un cauciuc de lemn, gros, cu circumferinta de 5 cm cel putin...

"- Stai ca-ti arat eu tie. Las' ca te aranjez eu!"

Si a inceput sa-mi care furtune... Pe spate, pe maini, dar in special pe fese si pe picioare... Urlam ca un animal injunghiat... Aveam 11 ani.. Doar 11 ani...

Nu-mi mai amintesc nimic... Doar ploaia de lovituri care cadea cu nemiluita... Am cazut intr-un lesin dulce... unde nu mai simteam nimic... si o voce blanda:

"- Ama, trezeste-te! Ama, esti bine???" Era vocea vecinei mele, tanti Ileana.

M-am trezit din dulcea izbavire de durere si m-am agatat de ea cu disperare:

"- Nu ma duce inapoi, tanti Ileana! Te rog frumos! Vreau sa stau aici pana vine mamica mea!" hohoteam eu...

"- Nu te duc. Stai linistita! Nu te duc... Stai cuminte..."

Simteam comprese reci pe trupul meu tumefiat... De la brau in jos nu mai aveai unde sa pui un deget...

Au trecut repede orele... Si mama a venit si m-a luat:

"- Ce s-a intamplat?" a intrebat-o mama pe vecina mea.

"- A batut-o Gabi... Nu e posibil sa bati in halul asta un copil! Nela, ai grija de ea!"

Tanti Ileana isi dorea cu disperare un copil si nu putea face.

Mama m-a luat acasa. Ma linistisem putin cate putin...

O discutie scurta intre ei doi peste care au trecut ca peste un fapt banal, oarecare... Mama ne-a pus sa mancam si dupa aceea curgea apa calda (stiti cum era pe vremea lui Ceausescu, cu apa rationalizata de 2 ori pe saptamana)... Mama m-a luat in baie, m-a dezbracat sa ma bage in baie... si un urlet... ca un animal injunghiat... Nu-i venea sa creada... Eram neagra de la brau in jos... Nu aveai unde sa pui un deget...

Stiu ca s-au certat rau in seara aia... ca mama a plans... ca a adormit cu mine in brate...

Degeaba... Degeaba...



Doamne, cat de greu mi-a fost sa retraiesc acele clipe pe care le tin minte cu fidelitate.... Cat de dureros.... Insa am scris ca sa intelegeti, ca sa fiti mai atenti la copiii vostri! Nu lasati pe nimeni sa-i bata! Nu-i bateti! Totul, totul se poate rezolva cu vorba buna, totul consta in comunicare!

Si nu, nu am nevoie de compatimire! A fost de mult timp, foarte de mult.... Aveti doar grija de copiii vostri si voi, cei care ma judecati, cei care nu aveti loc sa va traiti viata voastra meschina, poate veti intelege mai mult, poate va veti ridica ochii spre cer... Desi mi-e greu sa cred asta!

Si nu, nu va ganditi ca-mi urasc tatal! Dimpotriva, mi-e mila de el ca n-a inteles ce inseamna un copil, ce inseamna dragostea de parinte... Nu-l urasc si nici nu-l dispretuiesc... Dimpotriva, daca mi-ar cere ajutorul, cu siguranta as alerga la el... Insa am mandria ca astazi pot sa-l infrunt fara sa-mi fie teama!
Vreau sa cred ca m-am nascut un om bun, insa cred ca toate aceste episoade succesive de violenta mi-au intarit increderea si curajul in mine, m-au fortat sa ma autodepasesc, sa-mi ating limitele, sa imi redescopar adevaratele valori, sa cred in mine, sa ajut, sa iubesc, sa ofer...

Poezii pentru copii

Nu stiu cum se numeste aceasta poezie, dar o tin minte de cand aveam vreo 3-4 anisori. Daca stie cineva autorul si titlul, chiar il rog sa-mi spuna! Pana atunci insa, v-o daruiesc cu mare drag pentru fetitele voastre.

La noi in bloc, o tanti rea
Mi-a spus ca mama nu e mama mea
Si ca m-ar fi gasit de mititica
Intr-un pachet, plangand ca o pisica!
Dar eu stiu ca nu-i adevarat!
Ce? Mamele au copii de aruncat?
Mamica mea este a mea si eu a ei,
Ca-mi cumpara papusi, fundite si cercei.
Cand am temperatura, mama-i trista
Si sta si-mi sterge fruntea c-o batista!
Tin minte ca-n bufet, aveam odata
Un pachetel intreg cu ciocolata!
Iar tata cand sa ia o faramita
Mama a zis:
"-Nu! E pentru fetita!
Ce, pentru tine am cumparat-o???"
Dar eu am impartit pachetu-n trei
Ca sa manance si parintii mei.
Eu ii iubesc cum nici nu se mai poate
Cand am sa cresc, am sa le aduc de toate!
Dar, cateodata... stiti? Nici nu as vrea sa cresc
Ca stiti ca ei atunci imbatranesc...
As vrea ca sa raman mereu asa
Sa merg cu ei la circ, la cinema.