Un profesor viseaza...

PublicPrieteniPrieteni, cu excepţia cunoştinţelorDoar euPersonalizatPrieteni apropiaţiZona Bucharest, RomaniaVezi toate listele...JurnalismprieteniZona BucureştiFamilieZona Herasti, Giurgiu, RomaniaRevista TONICATaifasuriCunoştinţeÎnapoi

Visez la ziua in care valorile etice si estetice vor avea statut iconic si perpetuu in cadrul orelor de dirigentie.
Visez la ziua in care toti copiii vor avea manuale noi pe banci si nu vor fi nevoiti sa-si cumpere auxiliare...
Visez la ziua in care se va ridica anatema aruncata asupra colegilor mei. Nu toti luam spaga, nu toti facem meditatii cu copiii de la clasa pentru a ne face rost de niste venituri suplimentare si pentru a le ridica mediile din catalog.
Visez la ziua in care copiii de la tara vor fi respectati si vor avea aceleasi drepturi ca elevii de la oras. Nu am sa uit niciodata felul dispretuitor in care ne-au privit secretarele de la un liceu bucurestean cand am mers cu doi dintre elevi sa cerem informatii cu privire la admitere.
Visez la ziua in care parintii copiilor mei vor veni cu solutii si propuneri pentru eficientizarea orelor, nu cu reclamatii (de multe ori nefondate) cu privire la calitatea actului de predare sau a evaluarilor. In fata noastra toti copiii sunt egali, dragi parinti! Din pacate, de multe ori, se uita faptul ca interesul elevului este mai presus decat al nostru. Nu este cazul sa intru in detalii si sa descriu aici de cate ori eu si colegii mei am scos bani din buzunar pentru elevii amarati. Si credeti-ma, la noi la tara sunt destui!
Visez la ziua in care nu voi mai fi nevoita sa stau cu chirie ani la rand, fara sa mi se deconteze nici chiria, nici naveta...dar mai ales, visez la ziua in care banca imi va aproba un imprumut prin programul "Prima casa", asta insemnand sa am un salariu suficient de mare ca sa-mi pot permite o astfel de rata...
Visez la ziua in care se vor putea infiinta programe de after-school gratuite pentru copiii de la tara unde parintii nu au timp sa se ocupe de ei. Da, exista copii extraordinar de capabili in mediul rural, dar care isi pierd potentialul din cauza unui sistem vicios care ne cuprinde pe toti deopotriva: pe noi, profesorii, fiindca nu avem timp, din cauza programei supraaglomerate sa ne ocupam de ei asa cum trebuie la clasa, pe parinti fiindca nu mai sunt la curent cu noile cerinte si se simt depasiti de temele pe care le au acestia de facut si, nu in ultimul rand, de copiii care sunt din ce in ce mai acaparati de mediul virtual, de mass-media, etc. Trebuie sa incetam sa afirmam "eheee, ce mai citeam eu cand eram ca tine!". Nu uita ca atunci cand tu erai ca el nu existau atatea tentatii de care am ajuns sa nu stim cum sa-i mai ferim pe cei mici. Fa un exercitiu de imaginatie si gandeste-te cum te-ai fi dezvoltat tu cu atatea antimodele in jur, cu atatea stiri negative care ne-au invadat bunatatea si frumosul din noi.
Visez la ziua in care nu vom mai fi nevoiti sa apelam la ajutorul parintilor pentru a achizitiona material didactic, creta, burete, fete de banca, etc... Asigurati-ne tot ce avem nevoie, ca sa nu mai fim nevoiti sa apelam la clasicul "fond al clasei".
Visez la ziua in care ne vom afla intr-un permanent parteneriat cu parintii, nu in doua tabere diferite intr-o continua disensiune, intr-un permanent conflict, asa cum se intampla acum.
Visez la ziua in care voi putea organiza traininguri la care parintii sa invete sa-i respecte si sa-i inteleaga pe cei mici. De multe ori, mai ales in mediul rural, parintii au impresia ca daca-i asigura necesarul vietii de zi cu zi, datoria lor de parinte s-a terminat... Nu, nu e asa! A fi parinte inseamna sa-ti iei un job cu norma intreaga. 24 de ore din 24 trebuie sa te apleci asupra nevoilor si problemelor cu care se confrunta. Ti se rupe sufletul cand vezi tristetea de pe chipul lor si-ti spun cu glas soptit "mama nu vrea sa vina la sedinta/ mama nu are timp/ mama nu intelege..." Nu noi trebuie sa le stergem lacrimile sau sa-i imbratisam. Noi le asiguram suportul educational, voi ocupati-va de cel emotional!
Visez...
Visez la ziua in care nu voi mai fi nevoita sa visez...


Prof. Ana-Maria Gomboş

Menirea mea...

Aveam doar cativa anisori pe cand alergam in parcul de langa bloc si culegeam pungi pline cu castane pe care le asezam pe grupe, echipe si le dadeam lectii "serioase". Mai tarziu o imitam pe doamna invatatoare in fata castanelor si pe la vreo 10-11 ani dadeam adevarate spectacole in fata copiilor de la bloc (mi se nazarise ca vreau sa fiu cantareata). Imi placea sa fiu in centrul atentiei, sa ma bucur de apreciere, incercand, probabil, sa-mi acopar micile frustrari din copilarie. Mai tarziu, o razvratire de moment, m-a dus in fata unei provocari careia i-am facut fata cu succes: jurnalismul. A fost prima facultate urmata. Ironia sortii: in timp ce inca eram studenta la Jurnalism, am inceput sa lucrez ca profesor de limba romana (suplinitor), dupa aceea am inceput Facultatea de Litere ca sa ma pot califica in domeniu si m-am angajat ca jurnalist. Lucrasem 7 ani in invatamant, o experienta greu de descris in cuvinte, etapa in care am adunat multe frustrari: lectia mea de maturitate s-a numit activitatea intr-o scoala de copii rromi, timp de 5 ani, unde fetele se maritau din clasa a IV-a sau a V-a si unde nu reuseam sa ma regasesc niciun moment. Era frustrant sa predau la nivel minim de intelegere unor copii care nu receptau aproape nimic din ce spun, a caror grija nu era decat sa-si obtina carnetul de sofer sau sa incaseze alocatia lunara. Am cautat o evadare din acel loc si am gasit-o: Cristian Brancu mi-a oferit o sansa pentru care-i voi multumi toata viata. M-a luat la Revista VIP unde mi-am facut ucenicia in ale presei. De acolo, dupa trei luni, am plecat la "Taifasuri", ziar cu care m-am identificat o buna perioada (vreo 3 ani). Dupa cateva luni acolo, ajunsesem redactor-sef adjunct. In putine locuri daruirea si dedicatia mea au trecut neobservate. Peste tot unde am activat, m-am straduit sa las ceva in urma mea. Insa cumva, simteam ca nu aceea e menirea mea. Cat am lucrat in presa am cunoscut oameni minunati, pe care nu-i numesc VEDETE, ci oameni, prieteni frumosi si buni, cu care tin si acum legatura. Numai ca, in fiecare an, in luna septembrie, cand toamna incepe sa infioreze tot imprejur, ma lovea nostalgia dupa anii de profesorat... Si mi-am urmat sufletul... Am sustinut examen de titularizare, l-am luat din prima, dar nu au existat posturi in Bucuresti (o sa va povestesc alta data despre mafia livrarii posturilor din Bucuresti), asa ca al doilea an am sustinut acelasi examen in Giurgiu. 

Nu stiu cum sa va descriu senzatia pe care am avut-o la repartitie cand AM SIMTIT cu toata fiinta mea ca voi ajunge la Herasti. Teoretic, au mai fost 10 candidati inaintea mea care puteau lua post la Herasti, acesta fiind aproape de Bucuresti, dar nu s-a intamplat. Parca a fost REZERVAT special pentru mine Herastiul. Cand am ajuns prima data in mijlocul copiilor si colegilor, a fost de parca ma asteptau de mult timp. M-au inconjurat cu respect si dragoste, m-au ajutat sa ma integrez imediat, facandu-ma sa ma simt de-a lor. Am facut lucruri frumoase pentru ei si cu ei: le-am daruit o biblioteca cu ajutorul Andreei Marin, i-am dus in tabara la mare pentru prima data, tot cu ajutorul Andreei, am construit un fel de centru de documentare cu LCD si DVD cu ajutorul Irinei Binder, Roxanei Cornac si a prietenilor de pe Facebook, am facut proiecte minunate (Scoala de cetateni, Bunicii mei sunt cool, Targul de bunatati) cu ajutorul EDUC Romania, dar si cu ajutorul colegilor si copiilor pe care-i trag dupa mine ca un tavalug. Imi place sa visez, sa-mi pun visele in practica, sa muncim impreuna pentru ca scoala noastra sa fie cea mai frumoasa, sa fie un loc in care sa ne simtim ca acasa.

Imi iubesc copiii cum nu se poate spune! M-am straduit cat am putut sa ma implic in cazurile sociale, sa incerc sa le daruiesc lumina acolo unde este intuneric, sa pun o farama de bunatate si dragoste acolo unde exista suferinta si saracie. 

Sunt 5 ani de cand locuiesc aici, de cand ma identific total cu tot ceea ce inseamna Herastiul. Nu am de gand sa plec niciodata. Dimpotriva! Vreau sa schimb in bine tot ce se poate, sa daruiesc putin inapoi din toata frumusetea si lumina pe care mi-au daruit-o acesti oameni minunati.

Cum am luat eu definitivatul!

Mai intai o sa va spun ca examenul de titularizare pe care l-am dat in sistem a fost floare la ureche fata de definitivat. Definitivatul a fost o piatra de incercare pe care nu mi-am imaginat ca va fi asa de greu s-o trec. Prima data cand am incercat a fost in 2012, an experimental, in care s-a testat pe noi formula de examen in sistem, am picat cu brio. Nota limita a fost 7. Am picat cu 6,70. Adica mi-au lipsit 30 de sutimi. Din vina mea, recunosc. Confuzie de subiect. In 2013 nu am dat, m-am inscris de-abia in 2014. Am sustinut cele doua inspectii speciale, cea din semestrul al II-lea fiind exact in ziua in care mama a fost transferata de la spitalul din Focsani la Sf Ioan in Bucuresti. Mi-am sustinut lectiile cu sufletul plin de lacrimi, de amaraciune. Nu au iesit nici pe departe asa cum simteam eu ca trebuie sa iasa. Dar am luat 10 cu felicitari. In primul rand, pentru cei care nu stiu, subiectele sunt structurate in trei parti: continut stiintific din materia de specialitate, metodica si didactica limbii romane si pedagogie. Pedagogia este memorare mecanica, fara niciun sens. O materie care, din punctul meu de vedere, nu are nicio relevanta si nici nu-ti atesta aptitudinile de profesor, o materie care trebuie tocita. Sunt 20 de teme pe care trebuie sa le memorezi, iar cum memorarea fortata nu e punctul meu forte, am recurs la o stratagema care m-a ajutat enorm: inca din iarna 2013-2014 mi-am inregistrat pe telefon toate temele la pedagogie, asadar o prima rasfoire care a avut un efect benefic. Mi-a ramas cel putin 10% din materie tot inregistrand pe telefon. Dupa aceea, oriunde mergeam, seara inainte de culcare, imi puneam castile in urechi si ascultam temele. Le-am ascultat de zeci de ori, pana le invatasem ca pe o melodie (unele dintre ele). Asadar, am mai adaugat cam 50% procentului initial. Restul de 40% l-am obtinut din citit, citit, citit. Este verificat ca majoritatea notiunilor noastre vin pe cale vizuala sau auditiva. Desi pare poate ca nu veti putea memora ascultand, sa stiti ca este, totusi, o metoda foarte eficienta. Cam asta a fost cu pedagogia. Specialitatea mea este romana si continutul stiintific il stapanesc destul de bine, cu toate ca materia din care eu am dat examen este cea de liceu, iar eu predau la gimnaziu. Oricum, asta n-a fost un impediment, tinand cont ca stapanesc textele literare perfect si stiu sa asez in context ceea ce mi se solicita. Pe gramatica nici nu m-am uitat. Nu aveam de ce. Singura problema ramanea cu metodica. 

O carte care pe mine m-a ajutat enorm si ma ajuta in continuare este aceasta: 

Din cate inteleg, nu mai exista pe piata. Am xeroxat-o in vreo zece exemplare pana acum si am trimis-o colegilor din tara pentru a invata din ea. Ulterior, autoarea cartii, doamna Pavelescu, un emerit profesor de la Colegiul Mihai Viteazul din Targoviste a intrat pe Grupul profesorilor din Romania si s-a oferit sa le trimita pe mail cartea celor care au nevoie de ea, contra sumei modice de 20 de lei. Eu am cumparat-o cu 40 de lei. Abordarea pe care eu am avut-o pentru subiectul de metodica a fost urmatoarea: imi alegeam cate un subiect sau imi construiam dupa modelul celor date anterior si incercam sa le rezolv asa cum percepeam eu. 

Ei, dar cum socoteala de acasa (unde faci totul relaxat), nu se potriveste cu cea din targ, iata ca a venit si ziua examenului: 14 iulie 2014. Sa mai spun ca in urma cu 4 ani, fix pe 14 iulie imi sustineam titularizarea si am luat-o cu brio ? Buuun. In afara faptului ca este criminal chematul de la 08.30 in sala de examen si statul pana la 10 cand vin subiectele, emotiile au existat pana cand am primit subiectele. La specialitate, Eminescu - incadrarea in curent literar (usoooor, frumoooos), la metodica o secventa din programe ce continea predarea modurilor de expunere la clasa a V-a, iar la pedagogie cel mai usor subiect: Invatarea. Toate bune si frumoase, dar din subiectul Invatarea nu mi-am mai adus aminte NIMIC. NIMIC, NIMICUT. Blanc total. Imi venea sa rad ca proasta-n targ de mine. M-am apucat sa-mi construiesc subiectele din specialitate cu care, recunosc, m-am intins mai mult decat m-am asteptat. Adica vreo doua ore din timpul de patru alocat intregului examen. Incet-incet, scriind la romana, mi-am adus aminte si de Invatare. Am scris definitia. M-am intors la Eminescu. Mi-am adus aminte conditiile externe. Le-am trecut repede pe ciorna, m-am intors la Eminescu. Nu reuseam nicicum sa imi amintesc conditiile interne ale invatarii. Am scris doar ceva vag, foarte vag. Le-am transcris pe foaia de examen. Asta a mai durat vreo ora. Ramasese doar subiectul de metodica, in doar o ora. Trebuia sa alcatuiesc pe ciorna ceea ce-mi propusesem. Asta a durat cam 40 de minute. Nu mi-a iesit nici pe departe cum l-as fi conceput in linistea camerei mele. Am plecat printre ultimii din sala. Epuizata, stresata, nemancata pana la ora 14.00. Habar n-aveam daca voi obtine Sfantul 8. Am ajuns acasa, m-am odihnit, apoi am reevaluat tot ce facusem. Evaluarea mea obiectiva imi aducea nota undeva intre 7.50 si 8. Mai exact, pe la 7,70-7,80. Speram din suflet ca evaluatorii sa fie indulgenti si sa-mi treaca cu vederea micile neajunsuri si sa se concentreze mai mult pe exprimare si limbaj (la care, recunosc, stau foarte bine...si care este extrem de important, as spune esential chiar)... Timp de doua saptamani, pana la afisarea rezultatelor am stat ca pe ace. Cu o seara inainte de ziua afisarii rezultatelor, am visat ca primisem eu lucrarile de la definitivat, dar nu aveam voie sa le deschid, insa mi-am recunoscut scrisul, si am vazut pe el un 7,90 taiat si langa el un 8 mare. A doua zi eram torpila. Ma agitam innebunita de colo-colo fara o tinta. Stiam ca rezultatele trebuiau sa se afiseze, dar site-ul ministerului era prea solicitat si picase, insa o prietena de-a mea apucase sa vada rezultatele si mi-a scris pe Facebook: "Felicitari!" "Pentru ???" am intrebat eu mirata.

"pentru nota de la def. Ai luat 8, n-ai vazut ?". "Nu, nu pot accesa site-ul". "Ai luat, Ana, am vazut eu". Mai are rost sa va descriu explozia de fericire care m-a inundat???

Va doresc sa traiti si voi aceste momente! Succes!

Scoala Altfel - trei motive de bucurie

In timp ce toata Romania moare de plictiseala la Scoala Altfel, parintii isi sparg capul ce sa faca celor mici ca de, vine vacanta si n-au cu cine-i lasa, ca tot un fel de vacanta e si Scoala Altfel in opinia unora, eu si copiii mei abia asteptam aceasta saptamana. Suntem nerabdatori, entuziasti si foaaarte fericiti pentru ca vom face o multime de activitati interesante, utile, distractive si pline de energie. Ne-am propus ca de anul acesta, sa avem Ziua Scolii, zi pe care s-o sarbatorim cu cantece, scenete, jocuri distractive, concursuri de cultura generala si, mai ales, incununarea unui an de munca: TARGUL DE BUNATATI, evenimentul cel mai asteptat si mai dorit de copii. O alta zi o vom dedica sportului: vom avea concursuri de alergare in saci, cu oua in lingura, intrecere pe role si pe biciclete. O a treia zi o vom dedica unor activitati foaaarte amuzante si utile totodata, activitati de leadership, orientare in cariera si antrepenoriat. O zi este a mediului si vom desfasura activitati ecologice, drumetii la padure si vom face curatenie, iar ultima zi este de sfintenie: pictam icoane, invatam rugaciuni si ne curatam sufletul pentru a intampina cu bucurie sfanta si marea sarbatoare a Domnului.
Voi ce faceti in saptamana Scoala Altfel ?