Aveam doar cativa anisori pe cand alergam in parcul de langa bloc si culegeam pungi pline cu castane pe care le asezam pe grupe, echipe si le dadeam lectii "serioase". Mai tarziu o imitam pe doamna invatatoare in fata castanelor si pe la vreo 10-11 ani dadeam adevarate spectacole in fata copiilor de la bloc (mi se nazarise ca vreau sa fiu cantareata). Imi placea sa fiu in centrul atentiei, sa ma bucur de apreciere, incercand, probabil, sa-mi acopar micile frustrari din copilarie. Mai tarziu, o razvratire de moment, m-a dus in fata unei provocari careia i-am facut fata cu succes: jurnalismul. A fost prima facultate urmata. Ironia sortii: in timp ce inca eram studenta la Jurnalism, am inceput sa lucrez ca profesor de limba romana (suplinitor), dupa aceea am inceput Facultatea de Litere ca sa ma pot califica in domeniu si m-am angajat ca jurnalist. Lucrasem 7 ani in invatamant, o experienta greu de descris in cuvinte, etapa in care am adunat multe frustrari: lectia mea de maturitate s-a numit activitatea intr-o scoala de copii rromi, timp de 5 ani, unde fetele se maritau din clasa a IV-a sau a V-a si unde nu reuseam sa ma regasesc niciun moment. Era frustrant sa predau la nivel minim de intelegere unor copii care nu receptau aproape nimic din ce spun, a caror grija nu era decat sa-si obtina carnetul de sofer sau sa incaseze alocatia lunara. Am cautat o evadare din acel loc si am gasit-o: Cristian Brancu mi-a oferit o sansa pentru care-i voi multumi toata viata. M-a luat la Revista VIP unde mi-am facut ucenicia in ale presei. De acolo, dupa trei luni, am plecat la "Taifasuri", ziar cu care m-am identificat o buna perioada (vreo 3 ani). Dupa cateva luni acolo, ajunsesem redactor-sef adjunct. In putine locuri daruirea si dedicatia mea au trecut neobservate. Peste tot unde am activat, m-am straduit sa las ceva in urma mea. Insa cumva, simteam ca nu aceea e menirea mea. Cat am lucrat in presa am cunoscut oameni minunati, pe care nu-i numesc VEDETE, ci oameni, prieteni frumosi si buni, cu care tin si acum legatura. Numai ca, in fiecare an, in luna septembrie, cand toamna incepe sa infioreze tot imprejur, ma lovea nostalgia dupa anii de profesorat... Si mi-am urmat sufletul... Am sustinut examen de titularizare, l-am luat din prima, dar nu au existat posturi in Bucuresti (o sa va povestesc alta data despre mafia livrarii posturilor din Bucuresti), asa ca al doilea an am sustinut acelasi examen in Giurgiu.
Nu stiu cum sa va descriu senzatia pe care am avut-o la repartitie cand AM SIMTIT cu toata fiinta mea ca voi ajunge la Herasti. Teoretic, au mai fost 10 candidati inaintea mea care puteau lua post la Herasti, acesta fiind aproape de Bucuresti, dar nu s-a intamplat. Parca a fost REZERVAT special pentru mine Herastiul. Cand am ajuns prima data in mijlocul copiilor si colegilor, a fost de parca ma asteptau de mult timp. M-au inconjurat cu respect si dragoste, m-au ajutat sa ma integrez imediat, facandu-ma sa ma simt de-a lor. Am facut lucruri frumoase pentru ei si cu ei: le-am daruit o biblioteca cu ajutorul Andreei Marin, i-am dus in tabara la mare pentru prima data, tot cu ajutorul Andreei, am construit un fel de centru de documentare cu LCD si DVD cu ajutorul Irinei Binder, Roxanei Cornac si a prietenilor de pe Facebook, am facut proiecte minunate (Scoala de cetateni, Bunicii mei sunt cool, Targul de bunatati) cu ajutorul EDUC Romania, dar si cu ajutorul colegilor si copiilor pe care-i trag dupa mine ca un tavalug. Imi place sa visez, sa-mi pun visele in practica, sa muncim impreuna pentru ca scoala noastra sa fie cea mai frumoasa, sa fie un loc in care sa ne simtim ca acasa.
Imi iubesc copiii cum nu se poate spune! M-am straduit cat am putut sa ma implic in cazurile sociale, sa incerc sa le daruiesc lumina acolo unde este intuneric, sa pun o farama de bunatate si dragoste acolo unde exista suferinta si saracie.
Sunt 5 ani de cand locuiesc aici, de cand ma identific total cu tot ceea ce inseamna Herastiul. Nu am de gand sa plec niciodata. Dimpotriva! Vreau sa schimb in bine tot ce se poate, sa daruiesc putin inapoi din toata frumusetea si lumina pe care mi-au daruit-o acesti oameni minunati.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu