Aveam 11 ani cand am primit in dar cartea de mai sus...
Candva, o intrebam pe Elen, prietena mea, daca ar trebui sa fie o carte, ce carte i-ar placea sa fie? Iar ea mi-a raspuns: "Daca as fi o carte, mi-ar placea sa fiu o carte de povesti pentru copii. Chiar daca as fi tot timpul murdara si sifonata, dar ce fericita as fi..."
Sunt gandurile care mi-au ramas in suflet, pentru ca nu as fi putut exprima mai frumos si mai bine, starea pe care o simt, atunci cand tin in maini "Heidi, fetita muntilor"... O am de 23 de ani... E indoita la colturi, putin rupta si putin murdara de dulceata, dar cate amintiri imi evoca... Nici la masa nu ma puteam dezlipi de ea... Mancam si o luam cu mine ca sa citesc... Nu as da-o pentru toate seriile "Harry Poter" sau "Stapanul inelelor"...
Cartile mi-au tinut loc de jucarii... Nu aveam noi multe jucarii pe vremea aia, fiindca nu se gaseau, dar aveam carti si copilaria mi-a fost imbogatita vizibil cu "Heidi..", cu "Printesa din Sega", cu "Taticule, bine-ai venit"... Cand aduceau carti noi la librarie, era bataie pe ele, mai ales pe celebra serie "Jules Verne". Asta, de-o vedeti scoasa acum de "Adevarul", eu o am de acum 30 de ani. Daca apucai sa cumperi cel mai nou volum aparut, erai cineva! A doua zi, toata clasa se strangea in jurul bancii tale si cartea trecea din mana in mana...
Profesorul de limba romana nu trebuia sa-ti recomande o carte, fiindca o citisei deja sau macar auzisei de ea. La orele de limba romana, se comentau lecturile suplimentare citite in vacanta. Ne dadea profu' o lista lunga cat o zi de post cu carti pe care trebuia sa le citim, din care cel putin jumatate le stiam deja pe dinafara, inainte sa le luam de la biblioteca. Disperasem bibliotecarele de la "Oraseneasca", fiindca veneam la doua-trei zile cu cartile inapoi... Si citite, bineinteles! Pana la urma, se obsinuiau si-mi dadeau mai multe decat era permis, numai sa nu ma mai vada asa des pe acolo...
Chiar zilele trecute imi aduceam aminte de perioada facultatii, cand am dat ultimii mei 60.000 pe "Viata lui Freud" - ambele volume, fiindca eram pasionata de psihanaliza. Ce mai conta ca 2-3 zile nu mai aveam ce sa mananc? conta ca aveam ce sa citesc. Alta data, ca sa uit de foame, am mers la Biblioteca Nationala si mi-am luat carti. Am citit pana seara si nu am simtit o clipa oboseala sau foamea... Eheeee, ce vremuri!
Oare copiii nostri de ce nu mai citesc?
Am laptopul langa pat, am televizorul in fata, dar nimic nu se compara cu placerea pe care mi-o produce cititul. Absolut nimic.
Si oricat de reusite ar fi ecranizarile dupa romanele celebre, mirosul acela de fila tiparita nu mi-l poate lua nimeni.
O sa pastrez cartea "Heidi", pana va veni un copil curios, cu nasuc carn si ochii mari, curiosi si ma va intreba "ce-i aia?"...
Eu inca mai sper... Am ramas aceeasi idealista incurabila, stiu!
Nu vi s-a facut dor sa cititi o carte?
2 comentarii:
Acum, din pacate lumea internetului le-a distrus placerea asta. Noi n-am avut si iata ca acum nu suntem handicapati.Dimpotriva avem acel ceva al intelgentei desprins numai din mirosul filei tiparite, care lor le va lipsi si e pacat... E trist sa vezi tot mai multi copii obligati sa citeasca. E trist dar mai ales de speriat ce va urma...
Mie imi este groaza de lupta continua si asidua pe care va trebui s-o duc cu elevii mei, pentru ca ei sa citeasca macar cartile oblogatorii. E trist, foarte trist. Si mie imi place sa lucrez pe calculator dar nu mi-a furat uzul ratiunii in asa hal, incat sa uit de carti. Pe unii zici ca i-a tampit calculatorul! Hmmmm...
Trimiteți un comentariu