Pastele

Christos a inviat, dragii mei!
Iata o urare care mie una imi place foarte mult! Mi se pare un gest suprem de recunoastere a celei mai mari minuni din cate s-au intamplat vreodata sa saluti "Christos a inviat!" si sa ti se raspunda cu "Adevarat a inviat!". Am primit foarte multe mesaje de felicitare de acest Paste. M-am simtit foarte iubita, foarte respectata si vreau sa va multumesc public tuturor chiar daca v-am raspuns si personalizat dar vreau sa le multumesc si celor care nu mi-au dat mesaje dar m-am aflat in sufletul lor. Ma face fericita chiar si faptul ca au existat oameni dragi din viata mea care chiar daca au uitat sa ma felicite, sau au uitat de mine, au facut un gest de recunostinta pentru cei din jur, un gest de bunatate daruind din preaplinul lor.
Vreau sa le multumesc din suflet mamicilor si bunicilor de ingerasi care nu m-au uitat, fiindca au fost toate alaturi de mine. Odata cu Pastele s-a implinit 1 an de cand fetita Biancai, EMMA, a venit pe lume dar a si plecat totodata. Emma, sper ca a ajuns gandul meu cald la tine, iubita noastra! Nu pot sa imi imaginez ce-a fost ieri in sufletul Biancai. Sper doar ca timpul si Luca sa estompeze, incet-incet, durerea...
Vreau sa va anunt ca in Noaptea de Inviere, la Teledonul organizat de Antena 1, micuta Silivioara a fost primul caz rezolvat. Pentru printesa noastra norocoasa s-au strans banii cel mai repede.
Foarte multi oameni au fost impresionati de cazul ei, asa ca nu a fost un efort foarte mare pentru oamenii cu bani si cu suflet mare sa faca un gest frumos. Le multumesc si eu si familia Silviei.
Va las dragii mei! Am sufletul plin de lumina si de liniste. De maine, ma intorc cu forte proaspete la serviciu!
Sa aveti parte de tot ce e mai bun! Va iubesc pe toti si pe fiecare in parte. Sufletul meu va poate cuprinde pe toti.

Pentru musafirii mei

Dragii mei, sunt intrebata deseori de ce nu las sectiunea de comentarii free. Sincer, am incercat sa o las si cativa neaveniti si-au bagat nasul si au inceput sa-si dea cu parerea in cel mai grosolan mod posibil, ca sa nu zic impertinent, nesimtit...
Nu am facut acest blog ca sa ma dau mare, nu sufar de autosuficienta, nicidecum. De cand ma stiu insa, am tinut jurnal, iar jurnalul meu a fost accesibil pentru toti prietenii mei. Nu am nimic de ascuns. Iar acest blog il consider un fel de jurnal cu trairile mele, gandurile mele. Sau un fel de "ACASA". La tine in casa, primesti pe cine vrei tu, si de obicei numai pe cei pe care-i inviti. Asa ca nu am de gand sa-i las pe unii sa vina cu bocancii plini de noroi sa-mi murdareasca locul meu, casa mea.
Cei care doresc sa comenteze pertinent si obiectiv sunt bineveniti. Imi spuneti pe mess si pentru cand vreti sa comentati las deschisa sectiunea de comentarii.
Si ca sa vin si cu un argument in sprijinul spuselor mele, am sa va citez un comentariu lasat de o persoana care n-a scris in viata ei un articol, care nu s-a implicat niciodata intr-o cauza nobila, care a facut un scop numai din a-i rani pe ceilalti si a-i jigni. Are impresia ca daca scrie sub protectia "anonimatului", cum de altfel o fac toti cei care nu au curajul responsabilitatii si al faptelor lor, nu va fi recunoscuta.
O anunt ca stiu foarte bine cine este.
Aceasta persoana mi-a lasat un mesaj la un moment dat de genul "urata dreacu, mori o data! Mori!". Am regretat apoi ca l-am sters, trebuia sa-l postez si sa va las pe voi sa trageti concluzii dar am considerat ca nu merita.
Va las iubitii mei. Sper ca ma intelegeti si ca nu ma judecati gresit. Imi este tare bine la sufletel cand imi spuneti pe mess ca m-ati citit. Ma bucur ca acordati o particica din timpul vostru, gandurilor mele calde si sincere.
Am o mare rugaminte la voi. Marti sau miercuri va fi operata Silvioara, fetita a carei poza o aveti in stanga paginii si a carei poveste ati citit-o mai jos. Este o operatie care implica un mare risc, dar este singura solutie pentru a-i fi salvata viata micutei noastre.
Va rog din suflet, seara cand va inchinati si-i multumiti Domnului si Maicutei Sfinte pentru ce v-a dat peste zi, adaugati-o si pe Silvioara in rugaciunile voastre. Pana marti sau miercuri. Atat. Nu costa nimic. Iar rugaciunea spusa din suflet ajunge cel mai repede acolo unde trebuie. Stiu ca printre cei care-mi citesc blog-ul se afla si mamicile de inger. Ele probabil ca inteleg cel mai bine prin ce trec parintii Silviei.
Va multumesc. Pentru sprijin. Pentru solidaritate. Pentru caldura si atasamentul vostru.
Ma tenteaza ideea alcatuirii unui blog dedicat exclusiv cazurilor umanitare. Ce ziceti? Ma intereseaza opinia voastra.
Va iubesc, va respect.
Cu drag, aceeasi prietena a voastra, Ana.

Spovedanie pe o aripa de inger

Am cunoscut-o acum 4 ani. Intrasem pe site-ul ei din intamplare. O vazusem la o emisiune TV si-mi adusesem aminte brusc de minunea aceea de fata, pe care o intalnisem in holul televiziunii. Mersesem la emisiunea “Surprize-surprize” iar ea era invitata sa sustina un caz umanitar printr-o prezentare de moda. Era frig afara si ea venise imbracata in alb, aidoma unui inger coborat in mijlocul nostru. Ne-a lasat pe toti muti. Tin minte perfect ca toata lumea a tacut pret de o clipa. Ea, frumoasa si atenta a zambit timid si apoi a fugit repede. Parca fusese o naluca. Nu-mi venea sa cred ca faptura aceea atat de frumoasa era reala. Nu am indraznit sa ma apropii. O credeam una dintre acele vedete superbe si inaccesibile… Asa ca atunci cand am aflat ca are un site, am intrat si eu sa vad ce mai face. Era “un albastru infinit”, locul vrajit in care evadam din viata mea monotona si gri. Ne raspundea la mesaje, fiecaruia, ne sfatuia si ce era ciudat, ne obisnuisem cu ea… incat atunci cand era plecata ne lipsea, iar cand eram noi plecati, era ea ingrijorata. Se crease o punte de legatura foarte sensibila. Am devenit prietene bune, chiar daca doar virtual. Apoi am intalnit-o intr-una din plimbarile mele la Bucuresti. A fost o zi pe care nu am s-o uit niciodata. Cerul acela senin, natura care abia incepea sa se dezmorteasca (era pe 9 martie)… totul a fost perfect. Pe masa unde sta laptop-ul meu, se afla una din fotografiile de la acea prima intalnire. Relatia noastra depasise stadiul de forum (comentarii, intrebari, raspunsuri). Era un real sprijin pentru mine intr-o perioada realmente intunecata. Era o empatie atat de puternica incat ne simteam pur si simplu. Ni s-a intamplat des ca una sa gandeasca, iar cealalta sa puna mana pe telefon sa sune. Tin minte ca intr-o seara adormisem ceva mai devreme, iar in primul vis a aparut ea. M-a trezit din acel vis sunetul mesageriei. Era ea… Cred, sunt convinsa ca ne leaga mai mult decat cuvinte.
Sa nu va imaginati ca eu as fi facut ceva pentru ea. Nu. Dimpotriva. De multe ori nu am facut decat sa o supar, sa o stresez prea mult. Mult prea mult. Insistenta mea a facut ca la un moment dat sa se rupa firul. Am luptat foarte mult sa reluam legatura. M-a maturizat cumplit acea experienta dureroasa pentru mine la acea vreme dar m-a facut sa privesc lucrurile cu foarte multa luciditate.
Atunci cand am aflat ca va fi mamica pentru prima data cu Luca, am felicitat-o printr-un sms. Sarbatoream cu colegii ziua de 8 martie si ea era invitata in direct la Teo. Am izbucnit in plans si am plecat acasa. Voiam sa fiu singura sa plang, sa plang mult ca nu pot fi langa ea, ca nu o pot felicita…
Viata m-a adus peste un timp in Bucuresti. Am devenit ziarista. Si intr-o buna zi, in redactie, a fost propusa pentru un material Bianca. Ar fi fost posibil sa faca altcineva materialul respectiv, dar nu am acceptat eu. Din orgoliu. Cine ar fi putut scrie mai bine despre EA decat eu? Mi-am luat inima in dinti si am sunat-o. Am stabilit sa facem acel interviu. Atunci l-am vazut si pe Luca pentru prima data, cand mi-a trimis o fotografie cu el. Am inceput sa vorbim firesc. Uneori pe mail, alteori prin sms dar timid. Faceam astazi un pas, maine unul… am stabilit sa ne vedem de multe ori dar nu am apucat. Din cauza lipsei de timp, cand la mine, cand la ea. Cand am reluat legatura cu ea, era insarcinata pentru a doua oara si era foarte fericita. Nu stiu daca aflase ca Emma avea probleme cu inimioara, dar stiu ca era foarte bucuroasa. Stiam ca trebuie sa nasca in luna mai a anului trecut. Lunile trecusera naucitor de repede, luna mai se apropia vertiginous dar… nici un semn ca B a nascut, sau ca urma sa nasca. Stiam insa ca B este o persoana foarte discreta si ca nu prefera lumina reflectoarelor intr-un moment foarte personal din viata ei. Insa toata luna mai am fost nelinistita… Cand ma gandeam la ea, imi venea sa plang… Nu stiu de ce… Nu puteam defini starea aceea. Eram sigura ca s-a intamplat ceva… Ceva ingrozitor… Intr-o dimineata am coborat sa plec la serviciu. Prima revista pe care am vazut-o a fost Story. Un titlu mare m-a facut sa impietresc de durere: Tragedie in familia Biancai Brad. Am inghetat de durere. Picioarele refuzau sa ma asculte. Inima refuza sa mai meraga normal. Viteza sangelui s-a accelerat intr-o secunda. Am intins tremurand banii pentru revista, am rasfoit-o precipitata si am citit printre randuri pana am ajuns la esenta problemei. Emma, Emma… nu mai era. Devenise amintire si inger. Am izbucnit in plans si am mers la birou sfasiata de durere. Nu intelegeam. As fi vrut s-o sun… As fi vrut sa-i spun ca sunt alaturi de ea… Ma incerca toata gama de sentimente. Am trimis doar un mail in care i-am spus ca as vrea ca Dumnezeu si Luca s-o ajute. Am pastrat acel mail. De curand, atunci cand am citit pe situl ei, cum trebuie sa reactionez m-am intors la acel mail. Mi-era teama sa nu fi spus vreo prostie de genul “o sa treaca”, “o sa faci altul” etc. Nu o facusem. I-am spus doar ca sunt alaturi de ea, ca-mi pare rau pentru ce i s-a intamplat.
Iar acum, acum imi doresc sa fiu foarte aproape de ea si de Fundatia EMMA prin voluntariat. B ma tot intreaba “DE CE???”. “Mamicile au un motiv. Ele si-au pierdut copilasii, dar tu???” Pentru ca am visat ca Emma va avea ochisorii tai, Bianca mea draga! Pentru ca visam la clipa cand vom merge in parc noi doua cu ea si cu Luca. Pentru ca in visele mele vedeam doua ipostaze ale aceluiasi chip: tu si papusa ta mica. Nu a fost sa fie. Dar stiu ca Emma este aici, cu noi! Ca ne vegheaza si ne ajuta! Am simtit-o atunci cand am rugat-o fierbinte sa-l roage ceva pe Dumnezeu si m-a ajutat. Ea este cu mami, cu tati, cu Luca si cu buni in fiecare secunda. Iar aripa ei pura ne va atinge de cate ori ne va fi dor… Iar manutele ei mici, impreunate intr-o rugaciune muta ne vor aduce mai aproape de Dumnezeu si de implinirea visului de a face ca Fundatia EMMA sa isi atinga toate obiectivele.)

Aripi de inger

Nu am mai scris de foarte mult timp. Nu pentru ca nu as fi avut timp. Pierd timpul zile intregi cu o groaza de nimicuri care nu-mi folosesc. Ci pentru ca nu am stiut ce subiect sa abordez: am vrut sa scriu despre pozele pe care Andreea Marin le-a facut pentru VIVA, apoi am vrut sa scriu despre intalnirea pe care am avut-o cu mamicile de inger. Iar astazi m-am hotarat.
Intr-o zi, Bianca mi-a adus un caz: o fetita de un anisor care avea nevoie de o operatie la inimioara. S-a nascut cu un ventricul cu dubla cale de iesire. In Romania, medicii nu i-au dat prea multe sanse. Insa in Germania, s-a gasit o clinica specializata pe astfel de probleme care s-a oferit s-o ajute pe Silvia. Un aviator german, pilot de performanta, si-a pus avionul in slujba actiunilor umanitare. El poate transporta copii care nu pot fi deplasati cu avionul sau personal, fundatia sa suportand toate cheltuielile. Prin niste rude ale Silviei din Germania, acest om s-a oferit s-o ajute pe Silvia si s-o transporte in Germania, la clinica din Munchen. Silvia se afla deja acolo, momentan este la terapie intensiva pentru ca a suportat prima operatie, se pare ca a trecut cu bine de ea, dar acum urmeaza o succesiune de inca 3. Stiu ca suma estimata la inceput a fost de 40.000 de euro dar nu se stransesera toti acesti bani, iar aceasta suma include numai cheltuielile de operatie si internarea Silviei in clinica. Mamica Silviei trebuie sa suporte singura cheltuielile. Iar familia Corbu nu dispune de foarte multe fonduri. Am avut noroc cu niste oameni cu suflet MARE, dar mai este nevoie de multi bani, de foarte multi... Am hotarat sa incerc sa strang acesti bani. Ieri am fost in trustul in care lucrez la fiecare firma si i-am rugat sa doneze fiecare cat poate. Mi-au promis ca o vor face. Astazi am de gand sa le scriu femeilor din Capital Top 100. As vrea sa stiu cate din cele care se bat cu pumnul in piept ca fac ceva pentru copii, chiar fac acest lucru??? Sunt foarte curioasa. De luni am de gand sa merg la scoli, biserici, banci, vreau sa vad cine ma poate ajuta.
Astept comentariile voastre legate de acest aspect! Va pup si va iubesc.