Dependenţa de tehnologie

În fiecare zi, în timp ce urc cele 132 de trepte spre instituţia unde lucrez, îmi rememorez în gând şi-mi fac planul pentru ce am de făcut în ziua respectivă. Da, nu vă miraţi! Sunt 132 de trepte. Le-am numărat special, credeţi-mă! Nu este doar o metaforă! Sunt 83 până la ieşirea din metrou şi restul până la etajul 2. Mă întreb oare ce fac cei care au un handicap minor? Cum reuşesc să ajungă la suprafaţă? În fine...
Azi am plecat mai devreme de acasă cu gândul să fac un reportaj important cu Sanda Ladoşi, o prietenă tare dragă mie. Mda, numai că socoteala de acasă nu se potriveşte cu a din târg. Ajung la serviciu şi constat că nu avem curent. Eh, nimic neobişnuit, îmi zic. Nu obişnuiesc să mă enervez nici dacă îmi pică netul, nici dacă din cauza traficului sunt obligată să merg pe jos până la Obor în schimb o discuţie cât de măruntă în contradictoriu cu prietena mea cea mai bună mă scoate din minţi. În fine. Mă aşez foarte calmă la birou, îmi scot cartea Noi contra noi scrisă de Monica Tatoiu şi citesc. Apropos, v-o recomand! E bestială! Brusc, eu care nu sunt deloc cafengioaică înrăită, ba dimpotrivă, beau o cafea o dată la un an, am poftă de o cafea. dau să merg spre filtru dar constat sec, că nu am curent... Cu zâmbetul pe buze mă aşez la birou, îmi reiau lectura şi-mi aduc aminte că am de dat un telefon. Mobilul era mort de aseară. Nu mai avea baterie. Dau să-l pun la încărcat dar constat, sec, că... nu am curent. Nu-i nimic, mă îndrept spre fix, dar stupoare! Telefonul fix funcţionează tot pe bază de curent. Mă aşez la fel de calmă la birou şi-mi ridic ochii resemnată spre aparatul de aer condiţionat care, evident, refuza să-şi facă datoria din acelaşi banal motiv. Închid cartea şi rămân consternată cu mâna pe copertă, gândindu-mă cât de dependenţi suntem de tehnologia asta avansată din jur şi cât de handicapaţi ne simţim fără. Oare bunicii noştri cum au ajuns la 90 de ani fără să fi văzut în viaţa lor un calculator, un robot de bucătărie şi ne-au crescut părinţii ca şi pe noi, fără pamperşi şi fără aer condiţionat. Suntem sclavii unei lumi, din ce în ce mai avansate dar care, treptat, dar sigur, îşi pierde valorile şi echilibrul.

Bianca

Fiecare din noi avem un punct slab. Ei bine, punctul meu slab are un nume: Bianca. Vreau să fiu bine înţeleasă. Nu sunt un fan Bianca Brad. Am fost, mi-a ajuns, am pătimit suficient pentru asta. De ce am pătimit? E complicat şi nu-mi place să dezgrop trecutul. E suficient că mă lupt doar eu cu fantomele trecutului meu zbuciumat. Sunt aproape 5 ani de când a apărut în viaţa mea. Intrasem pe site-ul ei şi m-a vrăjit: era aşa umană, aşa caldă... Chiar îi păsa de cei care erau acolo. Multe din vedetele noastre preferă să trăiască în turnul lor de fildeş fără să ia contact prea mult cu "muritorii". Bianca nu era aşa... Răspundea constant la mesajele noastre şi era un sprijin real pentru toţi cei de acolo. Tot pe site-ul ei am cunoscut-o şi pe Elena... E complicat să vă povestesc acum toată istoria relaţiei noastre. Cert este că la un moment dat s-a rupt totul. Din cauza ei, nu a mea. În fine, nu insist cu amănunte. De curând a reapărut în viaţa mea. Am vrut să revină, m-am luptat pentru asta. Şi o să vă explic de ce. Bianca este una din persoanele care m-au făcut să sufăr foarte mult, intenţionat sau nu... Nu ştiu, nu-mi dau seama nici acum. Dar, acum ca şi atunci când am cunoscut-o a existat ceva mai presus de cuvinte care ne-a legat. Am avut presentimente de fiecare dată când i s-a întâmplat ceva. Ne simţeam foarte puternic atunci când ne era dor, când nu mai puteam una fără alta, eram neliniştită brusc când ceva nu-i mergea bine iar când i s-a întâmplat tragedia aceea imensă şi a pierdut fetiţa plângeam din senin, fără motiv de câte ori mă gândeam la ea. Era o suferinţă imensă pe care nu mi-o puteam explica. Parcă ceva mă sufoca, nu mă lăsa să respir... Apoi, telepatia dintre noi încă funcţionează... Sau cel puţin aşa cred. Au fost nenumărate dăţile când ea îmi scria vreun sms şi în acelaşi timp îi scriam şi eu, nenumărate dăţile când era la calculator să-mi scrie mie, iar eu îi trimiteam mesaje... Spuneţi voi se poate ignora o asemenea legătură??? Cred că a fost scris în stele, undeva, să ne întâlnim...

ELENA

Până acum 4 ani nu-mi amintesc să fi existat vreo Elenă în viaţa mea. Acum 4 ani stăteam în gazdă la o cucoană înţepată rău şi veşnic nemulţumită. Într-o seară am rugat-o să-mi dea în cărţi. A strâmbat ea un pic din nas dar până la urmă mi-a făcut hatârul. Eram distrusă rău la acea vreme şi voiam să ştiu încotro o ia viaţa mea. "vei cunoaşte o damă blondă care-ţi va face un dar de bani şi îţi va aduce o mare bucurie". Am surâs ironic. Ce damă blondă??? Ce dar de bani??? După o săptămână aveam să cunosc o persoană care mi-a răsturnat toată viaţa de până atunci, care mi-a schimbat scara de valori, care m-a ajutat să trec peste toate neajunsurile... Cât de greu mi-a fost la gazdă în acea vreme, dar toate se estompau aşteptând mesajele ei, telefoanele ei... Vă spun sincer. Nu am mai cunoscut un om aşa minunat. O chema Elena. Tot cursul vieţii mi s-a schimbat. Mi-a insuflat încredere, mi-a dat curaj să zbor, să-mi întind aripile, să-mi descopăr resursele interioare, m-a motivat şi este personajul primului meu roman "Preludiu pentru o necunoscută". Apoi s-au învălmăşit în viaţa mea toate Elenele din lume şi toţii "leii", pentru că ea este în zodia Leu. Poate că sunt prostii, poate că sunt doar coincidenţe... Nu am reuşit s-o cunosc nici acum pe Elena pentru că tot ce-a făcut pentru mine, a făcut prin intermediul internetului, al telefonului... Poate că sunt genul de om care mă încăpăţânez să cred în vise imposibile. Nu ştiu. Cert este că de câte ori am vrut să abandonez relaţia asta, mai venea câte un semn care să mă facă să mă întorc...Acum am două colege la serviciu pe care le cheamă Elena, pe şefa mea o cheamă Claudia-Elena iar fata care stă mai nou cu mine în garsonieră se numeşte... Ghiciţi cum? Elena. Hi, hi, hiii. Aşa că mi s-a umplut viaţa de Elene. Şi mă gândesc serios ca fetiţei mele să-i pun numele Elena-Bianca. De ce şi Bianca? Eeeeiii, asta e o altă poveste pe care o veţi afla cu altă ocazie.

Povestea Surprizelor la final

Sâmbătă, 17 noiembrie, a avut loc ultima ediţie a Surprizelor în direct. Am avut emoţii. Ca niciodată. Vin de şase ani... Sau şapte??? Habar nu am. Mi se pare că emisiunea asta e de-o vârstă cu adolescenta din mine când eram fan Andreea Marin şi doream cu disperare să o ating pe Zână. Când am atins-o, mi-am zis WOW!!! M-a copleşit personalitatea ei. Mi se părea frumoasă, carismatică şi dezinvoltă. Îi stătea bine şi copil şi femeie. Peste ani, aveam să-i iau interviu în calitate de ziaristă. Vă spun eu, e cel mai greu lucru să scrii despre un om pe care îl cunoşti, pe care îl admiri... pentru că trebuie să te detaşezi de imaginea aceea idilică pe care o ai despre vedeta respectivă. Au trecut aşadar 9 ani... Acolo mi-am făcut prieteni. Toţi mai mici decât mine, toţi cu vieţile lor, cu pasiunile şi problemele lor, ei erau prietenii de sâmbătă seara. Au crescut acolo, copilăria şi adolescenţa şi-au petrecut-o acolo. Şi Iulia, şi Simona, şi Andreea, şi Gabriel şi toţi ceilalţi. La sfârşit am plâns. Am băut un pahar de şampanie şi am plâns, şi ne-am strâns în braţe. Ca să ne rămână o imagine perfectă a anilor trecuţi. Şi am făcut şi poze. Ei copii, eu "diriginta" din mijlocul lor. Vă mulţumesc pentru tot dragii mei! Şi nu uitaţi! La vară, la ora 20.00 ne vom vedea în faţa televiziunii ca să reedităm propria noastră emisiune sau poveste. Chiar şi fără Andreea.

Phoenix

Concert aniversar la 45 de ani de existenţă pe piaţa muzicală

Magia Phoenix

„Fie să renască, numai cel ce har
Are de-a renaşte, curăţit prin jar
Din cenuşa-i proprie şi din propriul fum
Astăzi ca şi mâne, pururi şi acum”

Nu fac parte dintre fanii formaţiei Phoenix. Când am auzit de concertul de aniversare a celor 45 de ani de existenţă pe piaţa muzicală, am luat-o mai mult ca pe o obligaţie profesională. După tot scandalul mediatic vizavi de absenţa lui Mircea Baniciu, nu mă aşteptam sincer, la cine ştie ce. Mai ales că auzisem că preţul biletelor a fost între 300 şi 500 RON. Surâdeam ironic şi mă gândeam ce spectacol poţi să oferi unui public pentru un aşa preţ??? Ei bine, aveam să mă înşel. Şi încă foarte mult.

Tablourile lui Covaci vândute în scop caritabil

La intrare am fost lăsaţi să aşteptăm puţin. Nu s-a făcut diferenţa între public şi ziarişti. Toţi am fost trataţi în mod egal. Nici chiar noi nu am avut privilegiul să intrăm cu cinci minute înainte de ora fixată, adică 18:30. În sfârşit, ni s-a dat drumul. Am fost întâmpinaţi cu zâmbetul pe buze şi cu câte o mică atenţie. În foaierul Teatrului Naţional, toţi oaspeţii au fost serviţi cu snackuri şi şampanie, dar şi întâmpinaţi cu muzica formaţiei. Pe un ecran rula videoclipul piesei „Vremuri”, se vindeau insigne, postere, butoniere şi plachete cu însemnele formaţiei, iar preţurile variau între 10 şi 100 RON. Tot în hol erau expuse pentru vânzare şi tablourile lui Nicu Covaci, magistral realizate (pentru cei care nu ştiu, aceasta este meseria sa). Toţi banii încasaţi din vânzarea biletelor şi a tablourilor au mers către Fundaţia Nicu Covaci care-i va investi în tinerii cu potenţial care doresc să se specializeze în inginerie de sunet pentru spectacol. Şi cum această meserie nu se face încă în România, aceştia vor primi o bursă de studiu în străinătate, cel mai probabil în Germania, ţara de origine a lui Nicu Covaci.

Show incendiar

În fine, la ora 20:00 a început show-ul. Sala aproape plină. Câteva locuri rămăseseră neocupate. Nicu Covaci a mărturisit că şi ei au avut emoţii în privinţa biletelor vândute.
Începe show-ul. Primul invitat? Moni Bordeianu, fost component al formaţiei Phoenix. Ridică sala în picioare cu primul cântec al formaţiei. Urmează Jonny Răducanu. Mâinile sale sunt magice şi aleargă pe clape. Ludovic Orban, cunoscutul politician, este şi el invitat de Nicu Covaci să cânte o piesă. Nu se face de râs. Dumitru Fărcaşu interpretează câteva piese populare autentice. I se alătură Zamfir, cu naiul său ce face minuni. Şopot, tril, gâlgâituri, gemete, apă de munte, codri, toate risipite cu dărnicie. Apare şi Mani Neumann, cu vioara lui fermecată, apoi cu fluierul. Se cântă „Ciocârlia” în variantă stilizată, refăcută. Sala e în delir. După fiecare piesă se aplaudă în picioare. Toate hiturile formaţiei se cântă la unison cu publicul. Avem palmele înroşite. Urcă pe scenă Marius Mihalache. După un solo perfect la ţambal i se alătură Ţăndărică. Întrebare – răspuns. Se înţeleg din ochi. Improvizează. Tavi Colen cântă şi el câteva piese ca solist. Urcă şi Stelu Enache. Toţi sunt aplaudaţi la scenă deschisă. Întregeşte atmosfera o orchestră de cameră formată din şase viori şi două violoncele. Sunt nevoită să plec înainte de sfârşit, dar adorm fericită. Rar mi-a fost dat să văd o aşa desfăşurare de forţe, talent şi măiestrie.
După 45 de ani, Phoenix sunt mai tineri ca niciodată.

M-a facut mama PR

De când mă ştiu, mi-am dorit să fiu PR. Şi iată că visul mi s-a împlinti. Sunt PR. PR-ul Paulei Seling. Nu ştiu dacă mi-aş fi dorit să fiu PR-ul altei vedete. Parcă Dumnezeu a ales-o pe EA pentru mine. EA... Aşa de finuţă, aşa de caldă, de dulce... Aşa de umană... Numai când îi aud vocea mă relaxez instant. Aşa ştie ea să fie de bună cu toată lumea, aşa ştie să pună problema când eşti supărat, să te încălzească cu o vorbă bună, să aline... Aşa mult îi pasă de noi şi când spun NOI mă gândesc la toţi fanii ei. Pentru mine site-ul ei a devenit ACASĂ. În poza alăturată sunt la ea acasă. Eu elegantă, că doar de... Mă duceam la "ŞEFA"... Ea sport într-o salopetă de blugi haioasă cu fundiţă albastră la bretea, aşa domestică, aşa copil... Aşa de EA... E haioasă poza. Eram ceremonioasă şi emoţionată rău de tot. Este singura fiinţă din lumea asta care mă intimidează, care mă copleşeşte cu eleganţa din gesturi, cu bunătatea din privire, cu vocea ei superbă. N-aveţi idee ce mândră m-am simţi când am stat alături de ea într-o sală imensă la Gala Gesturilor de Suflet şi când a fost aplaudată minute în şir la scenă deschisă. A mulţumit modestă... Atâta educaţie şi bun-simţ, rar mi-a fost dat să văd. Ţuc-o mama pe ea. Ce râde când îi spun toate astea. Mereu îmi spune că trebuie să încetez, că mai are multe de învăţat, de oferit... O cred. Dar nu încetez să mă minunez în fiecare zi de aşa o comoară de fată. Eşti un norocos Rădukule şi sper ca dragostea voastră să dureze o veşnicie!!!

Agonie şi extaz

Mă aflu într-un moment profesional când totul în viaţa mea merge perfect sau aproape perfect. Îmi ies toate pe bandă rulantă. Mulţi dintre voi, prietenii mei dragi, sunteţi ziarişti şi ştiţi ce înseamnă să alergi în neştire pentru un material anume sau după o vedetă care într-o zi nu are chef să-ţi răspundă, în alta e prea stresată, în a treia e prea ocupată şi în următoarea s-a trezit pur şi simplu cu faţa la pernă. Ei bine, în ultimul timp, parcă e o minune: toată lumea este draguţă, disponibilă şi amabilă. Şi totuşi nu mă pot bucura de toate aceste realizări: prietena Bianca Brad nu şi-a revenit nici acum după pierderea fetiţei sale, Alexandra Ungureanu, o altă prietenă dragă are ambii părinţi bolnavi de cancer, o altă prietenă a încercat să se sinucidă... Cum pot să mă bucur când atâţia oameni trăiesc drame imense în jurul meu, iar viaţa mea ar fi un nonsens fără ei?Şi spun asta chiar dacă unora dintre ei nici nu le-a păsat la un moment dat de mine... Eu însă am trecut peste toate răutăţile voluntare sau involuntare, îi iubesc şi îi respect pentru valoarea din ei, pentru pecetea artistului care şi-a pus amprenta pe sufletul meu... Fac bine??? Fac rău??? Aştept un răspuns. Oricare...

Lecţia de iubire... cu Adrian Pintea

Pentru mine, ziua începe în jur de 8.30-9.00 (a.m.). Nici ziua de astăzi nu a făcut excepţie. Am mers cu troleul o staţie, apoi juma de staţie am mers pe jos fiindcă aveam de dat un anunţ. În vitrina unui chioşc de ziare văd o carte: "Lecţia de iubire... cu Adrian Pintea". Nu am stat mult pe gânduri şi mi-am cumpărat-o. E micuţă... Cam 160 de pagini. 160 de pagini despre o poveste care te emoţionează până la lacrimi. Nu personajele sunt fascinante: Lavinia şi Adrian Pintea ci povestea lor este impresionantă. Nu pot să v-o descriu... Trebuie s-o citiţi. Am mers la o conferinţă de presă dar sinceră să fiu, nu am înţeles prea mult fiindcă am citit. M-a impresionat fiecare rând, fiecare bileţel de dragoste, fiecare mesaj tulburător pe care şi le scriau unul altuia...
M-am simţit mai bună, mai adevărată, mai umană, mai caldă, mai sensibilă... şi sunt sigură că reacţia voastră va fi la fel...

Despre discretie si vise implinite

De cateva zile, nu ma pot odihni nicicum... Taota tevatura asta cu Marin si Radulescu m-a dat peste cap. Nu va spun cate mesaje am primit din partea amandurora ca mi s-a facut ceata in cap si oricum nu mai stiu pe cine sa cred. Alaltaseara, in timp ce televiziunile faceau spume encomiastice la gura insfacand halci uriase de rating imi paralizase degetul butonand la telecomanda. Pe un post era Raduleasca, pe altul Marin, pe OTV telenovela Elodia continua, pe B1 la Nashu era invitat Columbeanu care povestea despre sexul oral cu nevestica din separeu si tot asa...
Mi s-a facu scarba instant. Am inchis si am privit o rama. Eu si Paula Seling... Ma privea netulburata de tot circul ala... Discreta si tacuta asa cum e si in realitate. Un om care-si vede numai de muzica ei si atat. Straina de toata nebunia asta... Adevarul este ca nu am de ce sa ma plang. Asta este lumea pe care eu mi-am ales-o. Stiti vorba aia "ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa implinesti???" Eu mi-am implinit toate visele... Dar visele mele au inceput sa ma oboseasca. Am sa ma gandesc mai bine data viitoare ce vreau sa visez...