Povestea Surprizelor la final

Sâmbătă, 17 noiembrie, a avut loc ultima ediţie a Surprizelor în direct. Am avut emoţii. Ca niciodată. Vin de şase ani... Sau şapte??? Habar nu am. Mi se pare că emisiunea asta e de-o vârstă cu adolescenta din mine când eram fan Andreea Marin şi doream cu disperare să o ating pe Zână. Când am atins-o, mi-am zis WOW!!! M-a copleşit personalitatea ei. Mi se părea frumoasă, carismatică şi dezinvoltă. Îi stătea bine şi copil şi femeie. Peste ani, aveam să-i iau interviu în calitate de ziaristă. Vă spun eu, e cel mai greu lucru să scrii despre un om pe care îl cunoşti, pe care îl admiri... pentru că trebuie să te detaşezi de imaginea aceea idilică pe care o ai despre vedeta respectivă. Au trecut aşadar 9 ani... Acolo mi-am făcut prieteni. Toţi mai mici decât mine, toţi cu vieţile lor, cu pasiunile şi problemele lor, ei erau prietenii de sâmbătă seara. Au crescut acolo, copilăria şi adolescenţa şi-au petrecut-o acolo. Şi Iulia, şi Simona, şi Andreea, şi Gabriel şi toţi ceilalţi. La sfârşit am plâns. Am băut un pahar de şampanie şi am plâns, şi ne-am strâns în braţe. Ca să ne rămână o imagine perfectă a anilor trecuţi. Şi am făcut şi poze. Ei copii, eu "diriginta" din mijlocul lor. Vă mulţumesc pentru tot dragii mei! Şi nu uitaţi! La vară, la ora 20.00 ne vom vedea în faţa televiziunii ca să reedităm propria noastră emisiune sau poveste. Chiar şi fără Andreea.