Sofia, Gărgăriţa sufletului meu

Nu am mai scris de ceva timp pe blog, dar mă gândesc să reiau această activitate din ce în ce mai mult. Nu am mai scris, pe de-o parte din comoditate şi pentru faptul că postam pe Facebook tot ce-mi trecea prin cap şi nu mai era necesar, iar pe de altă parte dintr-un motiv foarte bine întemeiat: acela că din 27 martie 2017 sunt mămică cu normă întreagă.
Povestea adopţiei o voi relata mai jos, în speranţa că vor exista părinţi care vor fi inspiraţi şi pe care-i rog să nu dispere, indiferent cât de greu şi anevoios li se pare acest drum, fiindcă la capătul lui te aşteaptă cea mai frumoasă împlinire posibilă: aceea de a fi mamă, respectiv părinte.
Anul trecut, în februarie 2016, am depus actele, primul dosar la DGASPC Giurgiu, aceasta fiind direcţia de care aparţinem. Dosarul l-am depus în urma primei întâlniri pe care am avut-o cu reprezentanţii direcţiei care m-au informat despre toate procedura şi tot ceea ce înseamnă aceasta. Norocul meu a fost că am întâlnit nişte oameni extraordinari la Giurgiu, oameni afectuoşi şi responsabili care au lucrat continuu ca să ne fie bine şi ca totul să se termine mai repede în favoarea noastră.
Aşadar, pe 2 februarie 2016 am depus dosarul pentru admiterea cererii, cel mai stufos, de altfel. Cu toate că în cerere am cerut iniţial o fetiţă între 2 şi 5 ani, ulterior am modificat vârsta, deoarece la cursuri, ni s-a spus că şansele să adoptăm copii mici sunt foarte scăzute. Ca exemplu statistic ni s-a spus că pe raza judeţului Giurgiu, într-un an calendaristic, a fost adoptat 1 singur bebeluş. Explicaţia este aceea că toată lumea îşi doreşte copii mici. Eu nu m-am inclus in categoria de mai sus, fiindca imi doream o fetita mai marisoara ca sa ma pot descurca cu ea, fiind mamica singura si sa nu intrerup nici activitatea didactica, deoarece sunt in plin proces de obtinere a gradelor didactice. Asadar, am reformulat cererea si am crescut varsta de la 3 la 6 ani. E bine de stiut pentru toti cei care doresc sa adopte ca daca in cerere specificati varsta intre 2 si 5 ani de exemplu, mai mult ca sigur ca veti primi un copil de 5 ani si 11 luni, pentru ca varsta de 5 ani merge pana la implinirea varstei de 6, iar sistemul are grija sa dea copii cat mai mari spre adoptie.
Dupa ce am depus dosarul, au urmat cele 90 de zile obligatorii de asteptare in care sunt incluse si vizitele la domiciliu pentru evaluare, iar in luna mai am urmat cursurile de parinte adoptiv, am sustinut examenul psihologic si am obtinut atestatul de parinte adoptiv. De aici a urmat perioada cea mai grea din viata mea, deoarece de aici incepe practic timpul de asteptare pana esti chemat sa vezi un copil. Atentie! Esti chemat sa vezi un copil in momentul in care intri in procesul de potrivire, adica datele profilului tau corespund cu ale copilului adoptat. Pe lista copilului adoptat se pot afla 1, 2, 3 sau 10 familii care pot intra in procesul de potrivire. Eu am fost extrem de norocoasa in aceasta privinta.
Cele 8 luni care s-au scurs din iunie pana in ianuarie au fost extrem de frustrante pentru mine. Asteptarea este chinuitoare din momentul in care stii ca ai facut tot ceea ce depinde de tine ca sa-ti implinesti visul si momentul acela magic in care-ti cunosti copilul pentru prima data. Ajunsesem aproape intr-un moment de varf al disperarii, hotarandu-ma aproape sa renunt definitiv, deoarece mi se spusese ca deocamdata nu exista in jud Giurgiu o fetita care sa corespunda datelor mele. Mi se parea pur si simplu strigator la cer sa existe atatia copii abandonati in tara asta si sa nu existe pe undeva fetita mea, desi cumva, intuitiv, simteam ca ea e ACOLO, ca ma asteapta, ca isi doreste la fel de mult ca mine sa apar in viata ei. Si asa a fost.
Pe 19 ianuarie 2017, in timp ce ma aflam la ora de romana la clasa a opta, mi-a sunat telefonul. Cu toate ca de obicei nu obisnuiesc sa raspund in timpul orei, vazand ca se afla consiliera mea de caz am raspuns totusi. M-a intrebat ce fac, i-am spus ca sunt la ora si mi-a spus cu cea mai calda voce posibila. "Sa stiti ca a aparut o Gargarita pentru dumneavoastra"! Am inceput sa tremur de emotie, de bucurie... Trecusera 8 luni de la obtinerea atestatului. Am fost intrebata cand vreau sa vin s-o cunosc. Mi s-au dat toate datele ei si mi s-a spus ca este nascuta in luna februarie. M-am rugat mult ca data ei de nastere sa fie 11 februarie, deoarece atunci s-a petrecut un alt eveniment minunat in viata mea. Asa a fost. Pe 11 februarie, Sofia a implinit 7 ani.
Am dorit sa merg a doua zi daca se poate si mi s-a spus ca acest lucru este posibil. Nu am dormit toata noaptea de emotie. A doua zi, la ora 12, urma sa-mi cunosc fetita. Tot drumul de la Herasti la Giurgiu m-am rugat bunului Dumnezeu sa fie EA cea aleasa, cea dorita si asteptata ca sa nu fiu nevoita sa refuz niciun copil. Ii sunt extrem de recunoscatoare consilierului meu de caz care a facut tot posibilul ca evenimentul sa fie unul de neuitat pentru mine. Sofia se afla intr-o alta camera si am fost chemata acolo sub un alt pretext. Cand am vazut-o la birou cum statea si colora, micuta, fragila, brunetica, dar toata numai un zambet si o lumina m-a cucerit pe loc. Am simtit in acea clipa ca EA este aleasa. Ea este fetita sufletului meu. Am cucerit-o pas cu pas, am intrat tiptil, am inceput sa intru in vorba cu ea, sa ne jucam amandoua, sa coloram si apoi am intrebat-o daca ma lasa sa o iau in brate si sa o pup. A spus DA si asta am facut. Era timida si emotionata ca si mine. Am mers apoi in camera consilierului meu de caz si am mai stat impreuna vreo doua ore, dupa care am fost nevoita sa plec. Mi-a spus MAMA din prima secunda, stia exact pentru ce se afla acolo si ce urma sa se intample. Pe drumul de intoarcere tremuram toata si plangeam. In sfarsit, visul mi se implinise.
Dupa cateva intalniri obligatorii intre mine si ea, am depus dosarul pentru incredintare in vederea adoptiei. Cu toate ca ne asteptam sa dureze mai mult, de fapt, totul s-a intamplat foarte repede si am adus-o acasa pe 27 martie 2017, iar vestea ca o voi aduce acasa definitiv am primit-o pe 24 martie, cu o zi inainte de sarbatoarea Buneivestiri, pe care o consider providentiala in toata povestea adoptiei.
Din 27 martie, Sofia se afla la mine. Pe 16 iunie a fost depus si ultimul dosar in instanta, cel pentru adoptia definitiva. Acum asteptam incuviintarea si certificatul de nastere cu numele ei schimbat si totul s-a terminat.
O sa povestesc despre fetita mea intr-un alt articol, mai pe larg, fiindca merita acest lucru si pentru ca imi doresc ca toata lumea sa stie ce copil minunat mi-a dat Dumnezeu. E o minune de fetita si incurajez toti parintii care-si doresc sa faca acest pas, sa nu dispere, sa fie rabdatori, chiar daca drumul pare nesfarsit la un moment dat, fiindca momentul acela magic cand iti tii copilul in brate nu poate fi comparat cu nimic in lume.

Nu-i mai feriti pe copii de suferinta!

Nu mi-am propus ca blogul meu sa devina unul de parenting sau de sfaturi pentru parinti, dar astazi, o discutie cu o prietena buna care trece printr-un divort mi-a dat de gandit. Mi se destainuia spunandu-mi, foarte speriata, ca baiatul ei a aflat ca a plans si a inceput si el sa planga, in acel moment copilul aflandu-se intr-o vizita la tatal sau.
I-am raspuns ca nu mi se pare o drama, insa ea mi-a replicat ca doreste sa-l fereasca de suferinta. O atitudine fireasca, zic eu. Cred ca orice parinte doreste sa-si fereasca propriul copil de suferinta, insa nu este oare mai bine sa-l invatam sa traiasca cu acele emotii, sa le accepte si sa le prelucreze ?
Trebuie sa fim constienti ca nu o sa putem fi toata viata in spatele copiilor nostri ca sa-i ferim de suferinta si atunci nu e mai bine sa-i pregatim pas cu pas pentru asta ?
Ce-as fi facut eu ? Pai, in primul rand i-as fi explicat copilului ca da, am plans si ca e o perioada grea si pentru mine si ca mamicile plang si ele uneori, ca acest eveniment neplacut (divortul) ne-a marcat amandurora viata si ca este un moment greu pentru ambii si ca am nevoie de intelegerea si dragostea lui. Astfel, cred eu, baiatul ar deveni protector, responsabil si i-as oferi sentimentul ca a devenit deja un mic barbatel, in loc sa-l tratez ca pe un copil si sa-l scutesc de suferinta sau sa-l mint.
Eu insami am trecut printr-o astfel de experienta. Mama a divortat de tata cand aveam eu 11 ani si am fost martora neputintei si suferintei perpetue a mamei mele care nu intelegea unde a gresit. Intr-o seara, am stat foarte mult de vorba amandoua si i-am spus tot ce cred eu, iar la sfarsitul conversatiei, mama mi-a spus ca se simte foarte bine ca am discutat amandoua si ca nu se astepta sa fiu atat de matura in gandire. Acel momentul a fost girul de credibilitate maxima cu care m-a investit mama mea si, din acel moment, am inteles ca sunt un om mare, iar asta m-a facut sa ma simt tare mandra de mine.
Un alt moment dramatic a fost acela in care am auzit ca fetita unor prieteni, a aflat inainte de Sarbatori ca tatal sau se afla in puscarie, nu in delegatie cum i s-a spus timp de un an si jumatate. Socul pentru fetita a fost imens. S-a simtit tradata si mintita timp indelungat. Si-a rugat unul din bunici s-o duca la tatal sau si a fost foarte fericita ca poate sa-l vada saptamanal. Cred ca si pentru tata si pentru fiica ar fi fost mai usor daca nu i s-ar fi ascuns fetitei adevarul (fetita putea sa-l vada mai des, iar tatal sa aiba pentru ce sa lupte de la o vizita la alta). Stiu, puscaria nu e un mediu propice copilului, dar nici nu poti sa privezi copilul de dreptul de a-si vedea parintele o perioada foarte lunga. Cred ca dintre doua rele alegi raul cel mai mic si atunci cred ca e mai important sa-ti vezi parintele, sa-i dai curaj si putere (chiar si in acea situatie), decat sa-l lasi sa traiasca intr-o minciuna continua sau, mai rau, sa afle de la straini unde este tatal sau. Stim toti cat de "binevoitori" pot fi oamenii in aceste situatii.
La fel de nedrept mi se pare sa nu-i spui copilului ca este adoptat. Am avut un caz la mine in clasa in care o fetita adoptata era atacata constant de colegii sai si jignita, iar parintii adoptivi refuzau sa-i spuna adevarul. Am incercat sa le explic parintilor ca fac o mare greseala si ca e mai bine sa-i spuna fetei ca sa se poata apara si sa dea o replica gen "mama-i cine te creste, nu cine te face", decat sa fie hartuita constant si sa se bata ori sa se certe cu colegii replicand ca nu-i adevarat...
Sigur ca tot ce-am scris aici ramane o suma a experientei acumulate din dramele traite de cei din jurul meu si pana la urma, fiecare face cum crede ca e mai bine pentru copilul sau.
Eu, personal, nu mi-as feri copilul de suferinta, ci as invata-o sa o accepte si sa o prelucreze, pregatind-o astfel pentru viata.