Nu-i mai feriti pe copii de suferinta!

Nu mi-am propus ca blogul meu sa devina unul de parenting sau de sfaturi pentru parinti, dar astazi, o discutie cu o prietena buna care trece printr-un divort mi-a dat de gandit. Mi se destainuia spunandu-mi, foarte speriata, ca baiatul ei a aflat ca a plans si a inceput si el sa planga, in acel moment copilul aflandu-se intr-o vizita la tatal sau.
I-am raspuns ca nu mi se pare o drama, insa ea mi-a replicat ca doreste sa-l fereasca de suferinta. O atitudine fireasca, zic eu. Cred ca orice parinte doreste sa-si fereasca propriul copil de suferinta, insa nu este oare mai bine sa-l invatam sa traiasca cu acele emotii, sa le accepte si sa le prelucreze ?
Trebuie sa fim constienti ca nu o sa putem fi toata viata in spatele copiilor nostri ca sa-i ferim de suferinta si atunci nu e mai bine sa-i pregatim pas cu pas pentru asta ?
Ce-as fi facut eu ? Pai, in primul rand i-as fi explicat copilului ca da, am plans si ca e o perioada grea si pentru mine si ca mamicile plang si ele uneori, ca acest eveniment neplacut (divortul) ne-a marcat amandurora viata si ca este un moment greu pentru ambii si ca am nevoie de intelegerea si dragostea lui. Astfel, cred eu, baiatul ar deveni protector, responsabil si i-as oferi sentimentul ca a devenit deja un mic barbatel, in loc sa-l tratez ca pe un copil si sa-l scutesc de suferinta sau sa-l mint.
Eu insami am trecut printr-o astfel de experienta. Mama a divortat de tata cand aveam eu 11 ani si am fost martora neputintei si suferintei perpetue a mamei mele care nu intelegea unde a gresit. Intr-o seara, am stat foarte mult de vorba amandoua si i-am spus tot ce cred eu, iar la sfarsitul conversatiei, mama mi-a spus ca se simte foarte bine ca am discutat amandoua si ca nu se astepta sa fiu atat de matura in gandire. Acel momentul a fost girul de credibilitate maxima cu care m-a investit mama mea si, din acel moment, am inteles ca sunt un om mare, iar asta m-a facut sa ma simt tare mandra de mine.
Un alt moment dramatic a fost acela in care am auzit ca fetita unor prieteni, a aflat inainte de Sarbatori ca tatal sau se afla in puscarie, nu in delegatie cum i s-a spus timp de un an si jumatate. Socul pentru fetita a fost imens. S-a simtit tradata si mintita timp indelungat. Si-a rugat unul din bunici s-o duca la tatal sau si a fost foarte fericita ca poate sa-l vada saptamanal. Cred ca si pentru tata si pentru fiica ar fi fost mai usor daca nu i s-ar fi ascuns fetitei adevarul (fetita putea sa-l vada mai des, iar tatal sa aiba pentru ce sa lupte de la o vizita la alta). Stiu, puscaria nu e un mediu propice copilului, dar nici nu poti sa privezi copilul de dreptul de a-si vedea parintele o perioada foarte lunga. Cred ca dintre doua rele alegi raul cel mai mic si atunci cred ca e mai important sa-ti vezi parintele, sa-i dai curaj si putere (chiar si in acea situatie), decat sa-l lasi sa traiasca intr-o minciuna continua sau, mai rau, sa afle de la straini unde este tatal sau. Stim toti cat de "binevoitori" pot fi oamenii in aceste situatii.
La fel de nedrept mi se pare sa nu-i spui copilului ca este adoptat. Am avut un caz la mine in clasa in care o fetita adoptata era atacata constant de colegii sai si jignita, iar parintii adoptivi refuzau sa-i spuna adevarul. Am incercat sa le explic parintilor ca fac o mare greseala si ca e mai bine sa-i spuna fetei ca sa se poata apara si sa dea o replica gen "mama-i cine te creste, nu cine te face", decat sa fie hartuita constant si sa se bata ori sa se certe cu colegii replicand ca nu-i adevarat...
Sigur ca tot ce-am scris aici ramane o suma a experientei acumulate din dramele traite de cei din jurul meu si pana la urma, fiecare face cum crede ca e mai bine pentru copilul sau.
Eu, personal, nu mi-as feri copilul de suferinta, ci as invata-o sa o accepte si sa o prelucreze, pregatind-o astfel pentru viata.

Ramas-bun!

Nu mai sunt demult o consumatoare de monden cotidian insa vestea ca Amalia si Ilie Nastase divorteaza mi-a lasat un gust amar.
Poate pentru ca ei reprezentau ultimul bastion al parerilor mele, si asa critice despre casnicie in general.
Cand i-am dat vestea mamei mele, a ramas si ea muta. Vedeam in ei familia aceea idilica si perfecta… Asa cum o vad in Raluca Moianu si Mario Ancuta pe care-i cunosc foarte bine si care-mi sunt tare dragi.
Ma intreb care vor fi prototipurile mariajului pentru copiii nostri? Ale noastre au esuat majoritatea lamentabil precum Titanicul.
Ma bucur ca plec din tara si ca nu voi mai fi martora la ceea ce se intampla aici, intr-o Romanie in care a ajuns sa-mi fie sila sa mai traiesc.
Apropo de asta, am primit pe mail un banc foarte tare dar care mi-a lasat totusi un gust amarui.
Cica Dumnezeu a creeat lumea, a facut toate tarile si abia la sfarsit a facut si Romania. Si in mod nesperat in Romania a pus toate minunile si toate frumusetile. Un inger, foarte socat de acest lucru il intreaba pe Dumnezeu:
- Pai cum Doamne, chiar asa? Le dai romanilor tot?
- Stai sa vezi ce conducatori le dau…
Mi-a venit sa rad si sa plang cand am citit acest banc. Exact asta vad eu in Romania: o gluma proasta in care un maestru, cu bagheta lui magica a facut numai minuni si frumuseti dar niste vrajitori, de neinvins pana acum, nu au stiut nici sa pretuiasca, nici sa valorifice aceste minuni.
Da, plec. Vreau sa incep de la 0 intr-o tara civilizata, intr-o tara in care a arunca o hartie la cos, nu la intamplare pe strada este un gest normal nu un act de vointa.
Il rog pe Dumnezeu sa aiba grija de mine si de Romania! De mine sa-mi dea sanatate si putere sa o pot lua de la capat iar de Romania atat cat sa le dea minte celor care detin soarta romanilor nostri si asa loviti prea mult de saracie si de mizerie, incat sa nu-si bata joc de ce a mai ramas frumos si bun din tara asta.