Pe Ilinca Goia o cunosc de ceva timp. Era Nikita al ei prin clasa a III-a cand am cunoscut-o. Am fost de cateva ori la ea acasa pentru a realiza materiale pentru publicatiile cu care colaboram si perceptia pe care o am eu despre ea este una deosebit de calda si de domestica totodata. Mi-e draga cand vad cu cata dragoste il priveste pe Nikita (fiul ei) si incearca sa-i fure un pupic adolescentului ce pare ca l-a inghitit brusc pe copilul inocent de odinioara. Doar fata il tradeaza pe Nikita. Fata aia de ingeras dulce chiar si in clasa a IX-a.
O vad langa Dominik, sotul ei, si iarasi am acea reprezentare in minte. De femeie calina, calda si iubitoare. Am in fata ochilor privirea ei plina de luminite cand vorbeste despre mama ei, despre tatal ei si despre Calin, fratele ei.
Si totusi, undeva, dincolo de privirea ei luminoasa incadrata de fatzuca aia in forma de inimioara, vad zbucium, pasiune, un foc launtric ce se zbate necontenit sa iasa la suprafata.
Am vazut-o in nenumarate piese. E fascinanta ca actrita.
Dincolo de alura ei fragila, forta si inegalabila fascinatie pe care o exercita asupra-mi, vad o actrita complexa si completa.
De aseara sunt muta! Inca ma aflu sub efectul incandescent al cuvantului rostit de ea. Am vazut-o in "Tectonica sentimentelor", o piesa pe care-mi doream de mult sa o vad, dar nu am reusit pana acum. Piesa lui Eric-Emmanuel Schmitt aduce in fata iubitorului de teatru, in afara subiectului deosebit de tentant ce misca pana si cele mai incrancenate inimi si in care te regasesti cu emotie vizibila, cu incantare, cu frica, o alta Ilinca Goia. Una care reuseste sa se reinventeze de fiecare data.
Tumultul de senzatii pe care ti-l inspira personajul Diane, personaj in care gasesti forta, impetuozitate, pasiune, orgoliu, incapatanare te face sa te reintorci in tine si sa diseci cu de-amanuntul tot ceea ce aceasta mare actrita iti inspira. Te face sa ajungi la introspectie, sa te intorci cu lacrimi in ochi la sufletul tau si sa te intrebi daca ceea ce ai vazut este vis sau realitate.
Nu mi s-a intamplat de multe ori, daca stau sa ma gandesc bine cred ca niciodata, sa plec tremurand din toate incheieturile de la teatru. Nu mi s-a intamplat ca o piesa, o interpretare unica asa cum a fost a Ilincai Goia sa starneasca in mine un tumult de senzatii antagonice: divin, fragilitate, emotie pulsatila, efervescenta, miracol, durere, pasiune, intensitate a emotiilor... Nu mi s-a mai intamplat sa plec asa secatuita de la teatru... Fara forta...
Tema piesei, eternul orgoliu in relatiile de cuplu, ego-ul pe care il propovaduieste Tolle in al sau "Un pamant nou" si pe care-l identifica drept sursa tuturor nefericirilor noastre, ii da spectatorului care pleaca de la teatru teme de reflectie.
Am reusit cu greu sa ma reintegrez in atmosfera cotidiana. Visul si emotiile au persistat insa mult timp. Cred ca mai persista si acum.
Sunt incapabila si muta. Nu stiu cum sa numesc interpretarea Ilincai Goia. Doar cu umila parere ca, probabil, orice rol si-ar propune sa interpreteze ar fi capabila sa o faca.
Felicitari din suflet si-ti multumesc, draga mea!
