"Succesul inseamna sa treci de la un esec la altul fara sa pierzi din entuziasm". Winston Churchill.
sâmbătă, 29 ianuarie 2011
La Multi Ani, Malina!
duminică, 23 ianuarie 2011
Drum bun, iubire!
La ceas tarziu, de seara, ganduri pentru tine...
Daca-as putea acum sa ajung la tine,
In lunga noapte ce te inconjoara,
As lua cu mine-a amintirilor povara,
Si le-as lasa durerea sa-mi aline.
Cand ochii tai frumosi spuneau povesti,
Si cand surasul iti era tacere,
Ma mangaiai timid cu-o adiere
De nestemate dulci, copilaresti...
Imi daruiai un zambet de copil
Aveai in ochi lumina si candoare,
Parca ma mir si azi de acea-ntamplare,
Tu “fata draga”, floare de april...
De neastampar iti era faptura,
Iar sufletul cel gol prea mult ardea,
Si cantecu-ti iubire raspandea
Si delicata iti era alura...
Mi-ai daruit atatea nestemate,
Te port mereu in inima si-n gand
Esti raza diafana, dor plapand,
Drum bun, iubire, in serenitate!
miercuri, 19 ianuarie 2011
Celor care doneaza
De importanţa sa de om aparte,
E ancorat puternic de present
Şi se gândeşte-n viitor departe.
Cel ce donează este un erou,
Un om de caracter, cu bunătate.
Mentalul său are un înalt ecou
Şi sufletul cuprins de puritate -
Cel ce donează e un om de lume,
C-o inimă mai mare decât el
Şi chiar de-i anonim ca nume,
Mai nobil e ca regii cu castel.
Slaviţi să fie cei care donează,
Şi Dumnezeu sa-i apere mereu!
Ei în trăirea aceasta tot vibrează,
Din sânge dăruind celor la greu.
Nu este o răsplată pe masură
Pentru aceste suflete alese
Sunt minunaţi prin propria caldură
Perfecţi în neuronice procese –
Şi-s mulţumiţi ştiind că au donat,
Contribuind la binele cuiva
Fie copil, femeie sau bărbat
Care, desigur, se vor întrema.
duminică, 16 ianuarie 2011
Senzatii noi...
Când te întalnesti cu cineva special
adormi
cu gandul de a-l visa
si te trezesti
asteptându-te sa-l gasesti ...
Stii ca nu te poate vedea ...
stii ca este departe
din ochii tai,
dar nu din gandurile tale ...
din inima ta ...
Cand gasesti o persoana speciala
In viaţa ta apar modificări:
tie ti-e dor de ea,
Ei de tine... si incet
au aparut deja sentimentele...
Poate că este prea devreme
s-o numesc iubire ...
dar prea târziu,
pentru a merge înapoi...
Cand te intalnesti cu cineva special
totul are o culoare diferita:
culoarea marii ...
mirosul de vant ...
Stiu ca este un vis,
dar sa te simti atata
dorinţă,
de a visa ...
şi sa-ti doresti sa te regasesti
in culoarea ochilor lui,
in parfumul gandurilor sale,
in sărutările lui...
in căldura corpului sau ...
in atingerea mâinilor sale ...
Când te întâlneşti cu cineva special
esti prea fericit sa
gândeşti si să înţelegi,
Ratiunea dispare
pentru că ştii că ea este
persoana speciala
pe care o aştepţi!
vineri, 14 ianuarie 2011
6 luni
luni, 10 ianuarie 2011
Dumnezeu si Einstein
Profesorul unei universităţi importante şi-a provocat studenţii să răspundă la următoarea întrebare: „Dumnezeu a creat tot ceea ce există?”. Un student a răspuns ferm: „Da!”
Profesorul a pus o nouă întrebare: „Dacă Dumnezeu a creat totul înseamnă că el l-a creat şi pe diavol. Şi de vreme ce acesta există (aşa cum putem observa în propriile noastre acţiuni) înseamnă că Dumnezeu e cel rău?” Studentul nu a putut răspunde la această supoziţie, lăsând profesorul să concluzioneze că el a „demonstrat” că „credinţa în Dumnezeu” este o poveste pentru copii, deci prea puţin credibilă.
Un alt student a ridicat mâna şi a cerut să pună o altă întrebare. Studentul s-a ridicat în picioare şi a întrebat: „Domnule Profesor, starea de frig există?”. „Bineînţeles” i-a răspuns profesorul „Ce întrebare e asta? Cu siguranţă că există, nu ţi-a fost frig, n-ai tremurat niciodată?”
Proaspătul student răspunse: „De fapt starea de rece nu există. În concordanţă cu legile fizicii, ceea ce noi considerăm rece, reprezintă de fapt absenţa căldurii. Orice lucru poate fi obiect de studiu atâta vreme cât transmite energie (căldură). Zero absolut reprezintă absenţa totală a căldurii, dar starea de rece nu există. Ce am făcut noi este doar să creăm un termen care să descrie ce simţim când nu primi căldură în organism”. „Şi” continuă studentul ”întunericul există”?
„Bineînţeles” răspunse profesorul. De această dată studentul zise: „Vă înşelaţi din nou, domnule profesor! Nici întunericul nu există. Ceea ce există de fapt este doar absenţa luminii. Lumina poate fi studiată, întunericul nu. Nici nu poate fi fracţionat întunericul, lumina da. O simplă rază de lumină alungă întunericul de pe suprafaţa pe care ajune raza de lumină. Întunericul este un termen inventat de oameni pentru a descrie ce se întâmplă când nu avem lumină”.
În sfârşit, studentul îl întrebă pe profesor: „Domnule profesor, există răul absolut?”
Profesorul îi răspunde: „Bineînţeles că există. După cum am menţionat la începutul discuţiei, vedem violuri, crime, violenţă peste tot în lume, toate astea sunt întruchiparea răului”.
Studentul răspunse: „Domnule profesor, răul absolut nu există. La fel cum am demonstrat în celelalte două cazuri, rpul absolut este un termen creat de om pentru a descrie rezultatul absenţei lui Dumnezeu în inima omului”.
După toate acestea, profesorul îşi dădu jos pălăria şi nu mai spuse nimic.
Numele acestui tânăr era Albert Einstein.
vineri, 7 ianuarie 2011
Creatii literare dedicate poetului nepereche Mihai Eminescu
Toamnă cu zei
(pentru Eminescu şi Creangă)
de Vasile Zamfir
Mi-e drag, mi-a devenit nespus de drag,
Când simt în piept parfumul crizantemii,
Să mă opresc un ceas lângă un prag
De cârciumă, unde ciocnesc boemii.
La hanul toamnei, când în cramă vinul,
Oprit din fiert, e doar un zumzet numa,
Când carul-mare-şi scutură ciorchinul
Şi pe acoperiş sclipeşte bruma,
Atunci, la ceas târziu, la han de zgură,
Într-un ungher de târg provincial,
S-ascult în noapte un zgomot de trăsură
Şi câini lătrând cu glas patriarhal.
Şi-aş vrea atunci, mi-ar fi nespus de drag,
Să se deschidă uşa la dugheană,
Să treacă umbre sfinte peste prag,
În ciocnet de pahare şi de cană.
Să văd doi domni, venind din altă vreme,
Rămaşi aşa, ca împietriţi în veac,
Cu plete unul (chipul ca din steme),
Cellalt în haine groase de şiac.
La mese-apropiate, tăinuind
Ei doi, sporovăind la ceas de noapte;
Eu, la o parte, să-i privesc cu jind.
(În oale vin – cât în dugheană şoapte).
Venind aşa, cu ochi înlăcrimaţi,
Să îngenunchi pe cea din urmă treaptă,
Şi-n timp ce ei mă vor privi miraţi,
Să le sărut sfinţita mână dreaptă.
Eminescu
de Victor Tulbure
E muntele cu stele-n căpătâi!
E valul care s-a-nălţat şi nu e!
E soarele ce pleacă să apuie
Ca să răsară-n ceasul lui dintâi!
Si râul, ramul, buciumul şi plânsul,
Revolta dintre piatră şi amnar,
Şi viersul unui dulce grai amar
Se varsă-nr-însul şi încep dintr-însul.
Şi-n aur viaţa de ni s-ar preface,
Noi fără el ce-am fi decât un ciot
În codrul unor freamăte sărace?
Când spunem Eminescu, spunem tot!
Lui Eminescu
de Ion Bănuţă
Marea cheamă împăratul
Poeziei înserării
Şi durerea se răsfrânge
În nemărginirea zării.
Luna, vechea lui copilă
Toarnă-argintul în durere
Şi pe fruntea lui de geniu
Pune umbre de tăcere.
Noapte! Eminescu doarme
Şi seninu-i joacă-n geană,
Numai marea în restrişte
Plânge plâns de cosânzeană.
Împăratu-n togă neagră,
Stă pe tron în slava mării,
Iar eu cat în valuri cheia
Poeziei şi-a visării.
La marginea mării
(În memoria lui Eminescu)
De Mircea Micu
Te-am înălţat cu faţa către mare,
Să-ţi fie somnul blândă alinare.
Dar chipul tău frumos cioplit cu dalta
Nu-ncape-n apa zărilor-înalta.
De-aici, târziu, spui versul tău de seară,
Şi vântul îi şopteşte peste ţară;
Şi codrii, treji, îşi înfioară creanga,
Izvoare râd, se tânguie talanga...
Şi marea-n jurul tău, clocotitoare,
Îţi cântă îmblânzită la picioare;
Şi pescăruşii-ţi vin – de ochi aproape –
Şi tu-i adormi cu focul de sub pleoape.
Iar noaptea, din statuie urcă în spaţii
Luceafărul spre-nalte constelaţii.
Lui Mihai Eminescu
De Victor Eftimiu
Şi floarea teiului e-n toi
Furtunile se potoliră
Mai freamătă măiastra liră
Mai cântă Eminescu-n noi.
Prelung ne-ajung şi ne străpung
Frânturi de simfonie gravă,
Ca din adâncuri de dumbravă
Ecoul cornului prelung.
A fost odată ca-n poveşti
Un trubadur cu fruntea clară...
În înălţimea selenară,
Mihai, de unde ne priveşti?
Ce căi lactee ţi-au întins?
În ce noian de vâlvătaie
Unde luceferi de-ntretaie
Veghează ochiul tău nestins?
Iubiri, revolte, înălţări,
Turnate-n formă lapidară,
Melancolia lui amară
Le-a închinat acestei ţări...
Slăvită pomenirea fie-i
Acelui ce s-a stins la fel
Cu Puşkin, Mozart, Rafael,
În tinereţea bărbăţiei!
Pe mâini subţiri şi buze reci
Să-şi cearnă toamna trandafirii...
Deschisă-i poarta nemuririi...
Prin arcul de lumină, treci!...
Lui Eminescu
De Niculae Stoian
Scriem de mult, dar Eminescu, unul,
S-a smuls din aşteptarea milenară
Ca într-un alt descălecat de ţară
Cu EL poet se proclamă românul.
Luceafăr blând de ziuă şi de seară,
Iubirii dulce-i înfioară sânul
Şi-i peste orice inimă stăpânul
Ca doina peste codru-n primăvară...
Pe când şi noi ne facem datoria,
Ştim ori nu ştim ce s-o alege mâne:
Cătăm în om şi-n versuri Poezia.
Dar şi cu cât îl vom urma, rămâne,
Prieten mai legat cu veşnicia,
Statornic domn „scripturilor române”.
Lui Eminescu
De Petru Popescu
Fiindcă astăzi este ziua ta,
Cum ieri a fost şi mâine o să fie,
Şi calendarul iar se va mira,
Neaşteptând festiva-i mărturie,
Dă-mi ochii tăi aducători de gânduri
Să nu-i întorci cu sila în trecut
Şi să te miri cum orele în rânduri
În spatele-amintirii n-au crescut.
Căci pentru tine a rămas deschis
Orice avânt şi orice-ntors din cale,
Şi pizmuim îndeplinitul vis
Că zilele sunt toate ale tale.
Ceas la Ipoteşti
(lui Mihai Eminescu)
de Platon Pardău
Am fost la Ipoteşti. Spre stea
cărarea năvădită dintre dealuri
prin ochiul teilor trecea
cu mari mulţimi de idealuri.
Un câmp de plante se mişca
din valea lui april, aromitoare,
curând, lumina sevelor avea
să se aprindă pe ogoare.
Era un ceas de drum în sus,
venind adânc, din alte ere,
cu-acele flăcări care nu-s
de acum semnale de tăcere.
Era un ceas din vârste vechi
La Ipoteşti, un ceas spre stea,
şi câmp şi om – intrau perechi
de noua vârstă-n lumea ta.
Împăratului
de Ion Bănuţă
Te caut printre ramuri
De tei şi de stejari
Pe unde lira sfântă
Răsfiră gânduri mari.
Copil pribeag, din câmpuri,
m-ai dus prin dulci păduri
şi-ai coborât din slavă
nectarul pentru guri.
Aflai, în nemurire,
Din pagini, pe Călin,
Şi pe Dabija Vodă
Turnând din vreme vin.
Sublima răsvrătire
Din gura unui dac
Stârni blesteme negre
În inimi de sărac.
Cu ceata pribegită
Ai scos din ură fier
Rupând zăgazuri surde
Dintre pământ şi cer.
Pe Ştefan al Moldovei
l-ai dăruit cu-n cânt
şi-i împletişi cunună
din flamuri lungi de vânt.
Mărite Eminescu!
Îmi este mie dat
să văd cum codrul, omul,
te aleseră-mpărat!
Creanga de tei
de George Dan
Din Moldova, ca dintr-o baladă,
Mama a venit iar să mă vadă.
A venit din Iaşi, cu ea şi-o soră,
Amândouă au venit de-o oră.
Bucuria scumpă-a revederii
Casa mi-a umplut cu-aroma mierii.
Mi-a adus măicuţa din coclaur
Faguri de zăpadă şi de aur.
Şi într-o damigeană împletită
În nuiele albă de răchită,
Mi-a adus comori de chihlimbar,
Flori de viţă: vin de la Cotnar.
Dar dintr-o desagă ţărănească
(Sor-mea tot cată s-o dosească)
Iese-o creangă verde... După foi
Văd că-i tei... Rotunde frunze moi
Tremură ca nişte inimioare,
Din ulciorul vechi sorbind răcoare.
Mama râde tainic, sora tace –
Zâmbetu-i ca macul se desface.
Ce-mi ascund şiretele-amândouă?
Ochii mamei-noată parcă-n rouă:
„Ştii – se scuză mama – e vina ei...
Am urcat ieri la Copou... Din tei,
Unde Eminescu stă pe-o bancă,
Rupt-am o crenguţă dintr-o creangă.
Mergem azi la Bellu, la mormânt,
Să-i sădim un ram din teiul sfânt”.
Mama şi cu sora mea mezină
Mi-au aprins în suflet o lumină:
Gestul lor romantic şi modest
Este al norodului meu gest,
Care prin simţirea lor cuminte,
Prin această-aducere aminte,
Recunosc, mi-a luat-o înainte...