Prima iubire si ultima

L-am visat pe EL azi-noapte. Da. Multi m-ati intrebat unde este EL? Fat-Frumos-ul meu. De ce nu apare? De ce sunt singura? Este aici. Intotdeauna a fost. E omul pe care l-am iubit mereu. E omul de care m-am indragostit cu multa vreme in urma. Fac parte dintre oamenii care nu iubesc decat o singura data in viata. El a fost prima si sunt aproape sigura ca va ramane singura si marea mea iubire. Nu este nici cel mai frumos om de pe pamant. Nu este nici cel mai bogat sau cel mai sexy. Este insa omul cu care pot comunica cel mai bine. CU el vorbesc oricat, oricand. Cu el, si cel mai neinsemnat fleac capata importanta. STie asa bine sa asculte, sa ajute, sa gandeasca in felul meu... Nicicand viata nu a fost mai frumoasa. Ne admiram si ne respectam reciproc. E ceva mai presus de cuvinte si sper sa ramana asa.

Da Doamne cantec!!!

Sunt doi ani. Pe 9 martie se implinesc doi ani de cand o veste cumplita a cazut ca un traznet asupra tuturor: Laura Stoica a murit intr-un accident de masina. Ea, logodnicul ei Cristian Margescu si copilul lor nenascut.
O sa va intrebati poate de ce pana acum nu am scris nimic pana acum pe blogul meu. Simplu: pentru ca nu am putut. Abia acum cateva zile am reusit sa ascult, pentru prima data, fara sa plang, piesa "In memoriam" cantata de colegii Laurei.
Era o zi de joi. Tin minte perfect. Ma uitam la televizor la "Secretul Mariei". Intr-una din pauzele publicitare am comutat pe OTV. Era invitat Becali. Am vrut sa trec mai departe dar pe fundal era un titlu care m-a lasat muta: A MURIT LAURA STOICA!!! Nu. Mi-am zis. Nu. Nu e posibil. E o gluma. Am inceput sa tremur necontrolat. Am sunat-o pe Ioana, prietena mea de la Botosani. Nici ei nu i-a venit sa creada. Mi-a zis sa stau linistita ca-l suna pe Adrian Enache, prieten foarte bun cu Laura. 5 minute mai tarziu Ioana m-a sunat socata: "A murit Ana... Un accident de masina... SI ea si logodnicul ei." Am tipat socata: Cum? De ce ea? Era insarcinata! Nu se poate !
O vazusem cu cateva zile inainte la emisiunea lui Teo, ultima la care a participat. Mi s-a parut asa fericita. Asa fericita!!! Era frumoasa. Incredibil de frumoasa! Mi-am zis in sinea mea: "Iata ce implinita se simte acum!".
Nu am dormit in acea noapte. Lacrimile nu mi s-au uscat de pe obraji. Eram in provincie. Vineri seara m-am hotarat sa plec la Bucuresti pentru sambata si duminica. Trebuia sa-mi iau ramas-bun.
Sambata am ajuns in jurul pranzului si afara era o vreme SUPERBA!!! Cald, cerul prea senin pentru steaua care se inalta la cer sa-si gaseasca locul printre alte sute de stele, alte mii... Am luat flori albe, preferatele ei. Un buchet imens de garoafe albe... Am stat la coada. Dintr-o masina din fata capelei se auzea VOCEA EI. Vocea ei, incredibil de pura care se inalta peste toate desertaciunile astea lumesti. In capela totul era plin de flori si lumanari. Am mers langa sicriul ei, i-am sarutat fotografia si i-am cerut iertare pentru fiecare clipa in care am trecut indiferenta peste CANTECUL EI. Am zabovit mult, am plans si m-am rugat sa-i fie trecerea usoara dincolo. Am stat ore in sir atunci, pana spre seara. Duminica am venit mai devreme la inmormantare. Vremea se schimbase. Incepuse o furtuna, o vijelie groaznica, ningea... Era o ninsoare amestecata cu ploaie. Ascultam slujba preotului si ma uitam la brazii imensi de langa capela care se frangeau sub povara imensa a ploii ce cadea, cadea fara incetare... Nu-mi mai simteam obrajii de frig, de lacrimi, nu mai aveam putere nici sa mai respir. M-am intalnit cu Adrian Enache. Era distrus... Toti cei care astazi imi sunt prieteni buni, atunci nu aveau glas de durere... As fi vrut sa-i iau in brate pe toti si sa spun fiecaruia ca Laura este cu noi, ca va ramane cu noi mereu... ca ne-a lasat ceva ce nu se va stinge nicicand: CANTECUL EI. Dar nu aveam putere nici macar sa ma ridic eu. Era doar durerea aceea imensa.
Nu. Laura Stoica nu mi-a fost prietena. Nici macar nu am cunoscut-o. Era doar o artista careia ii ascultam cantecele cu nesat. Pe care o admiram si o indrageam ca pe toti ceilalti artisti. Probabil ca as fi suferit la fel pentru oricare dintre ei. As fi preferat insa sa nu se fi stins. Nu asa repede. Nu ea. Nici altcineva. Din pacate nu eu sunt cea care decide.
De multe ori dupa ziua aceea am simtit prezenta Laurei, infinit de blanda si binefacatoare in viata mea. Mi-a fost alaturi in momente cruciale si o rog asa mult sa ma ierte ca nu apuc sa ajung atat cat mi-as dori la mormantul ei. Dar ea este mereu prezenta in visele si gandurile mele.
Dormi in pace, Laura!
Acum ai steaua ta!

Mame de ingeri

Am hotarat sa nu mai scriu cu diacritice fiindca nu toata lumea poate vizualiza mesajul cu diacritice. Unora le apar semne.
Intamplator, una din cele mai dragi prietene din viata mea, Bianca Brad a pierdut o sarcina (desi mi se pare asa o formulare tampita asta) in luna a noua. I-a murit in burtica fetita, cu cateva zile inainte sa se nasca. Se numea Emma Nicole.
Bianca este una dintre putinele mamici care a avut "sansa" (daca se poate numi "sansa") s-o nasca pe Emma in strainatate. De ce spun sansa? Fiindca acolo si-a putut vedea fetitza, a fost sprijinita, consiliata si ajutata de personal nu sa depaseasca trauma (mi-e greu sa cred ca se poate depasi o drama asa cumplita) ci sa inteleaga ca nu e singura. Ca un amanunt, medicul roman care a asistat-o pe Bianca pe tot parcursul sarcinii nu a sunat-o nici macar o data dupa tragedie s-o intrebe cum se simte, pe cand doctorita cu care a nascut in Germania, a sunat-o si dupa ce a plecat de acolo, din Germania. Cand in loc sa-si duca fetita acasa, a dus un sicriash alb la biserica si a inmormantat-o. Daca vreti sa aflati mai multe despre drama cumplita care a sfasiat-o, cititi pe www.biancabrad.com. Dupa noua luni de la aceasta pierdere traumatizanta, Bianca a demarat o campanie de sustinere a mamelor care trec prin aceasta situatie, de sensibilizare a opiniei publice, de rasturnare a unui sistem sanitar care trece cu mare indiferenta pe langa acest gen de pierderi, de constientizare a preotilor care interzic avortul considerandu-l o crima, dar interzic si slujba de inmormantare unui copil nascut mort fara voia lui, fara voia mamei lui. Mediatizati cazul! Dati mai departe! Sunt atatea mame care au nevoie de noi! Pentru ele trebuie sa schimbam ceva!

Excursia la Milano

Dragii mei, abia m-am intors aseara din excursia câştigată la Milano. Îmi vine si acum să plâng. Parcă a fost un vis frumos. Prima ieşire din ţară. În avion mi-a fost un pic rău la dus. Când am venit nu am avut nici un fel de probleme.
Am ajuns pe aeroportul Malpensa la ora 7.10 (ora Italiei). Am mai stat o oră până au venit grecii (patronii de la BWINsponsorul AC Milan, cei care ne-au oferit excursia), apoi am plecat spre oraş. Am ajuns cam în 30 de minute. Distanţa de la aeroport până în oraş este de vreo 40 de km. Prima impresie: şosele perfecte. Fără gropi, fără denivelări. Chiar glumeam cu colegii mei spunându-le că dacă se face vreo gaură, italienii schimbă şoseaua cu totul. Au o infrastructură excelentă.
Ne-am cazat la Hotel Hilton. La ora 9 dimineaţa eram deja în camere. Până seara free time. Ne-am odihnit cam o oră jumate, apoi am plecat în oraş. Oricum magazinele nu se deschid la ei decât după ora 10, indiferent de zi. Cu atât mai mult atunci, căci era sâmbătă. Am mers cu metroul până în centru în piaţa Domului. Am nimerit în mijlocul unui carnaval. Erau foarte mulţi copii costumaţi, cu măşti, erau multe confetti, spray-uri care lasă aţe colorate... eheeeee, nebunie mare. A doua impresie: italienii sunt foarte relaxaţi şi din ce mi-au povestit colegii mei, am înţeles că în afară ăsta e stilul. Ăştia nu se enervează, nu sunt cu sufletul la gât ca noi. Nu am văzut nici măcar un singur om să ţipe, să se înghesuie, să se împingă, să mănânce pe stradă, să bea ceva pe stradă, nici măcar suc sau apă. De fapt nici nu au nevoie. Sunt cafenele, cofetării şi patiserii la tot pasul, unde totul este foarte ieftin, curat şi frumos. Ce mai, cafenelele sunt un vis. Jur că dacă aş avea bani, m-aş duce în fiecare săptămână să-mi beau cafeaua la Milano sau în alt colţ al lumii.
În prima zi, adică sâmbătă am fost la shopping pe străduţa de lângă Dom. Mi-am luat geci, bluziţe, tot felul de nebunii. Pe la 14 m-am întors la hotel fiindcă la 15 au venit şefii mei, Horia şi Clau. Apoi am plecat cu ei pe Via Montenapoleone, strada celebră unde se află faimoasele magazine Versace, Gucci, Hugo Boss, etc. Şi-au făcut ei ceva cumpărături, apoi ne-am întors în cameră fiindcă la ora 20.00 trebuia să ne întâlnim cu tot grupul nostru (am fost în jur de 17 ziarişti români) pentru a merge la masa festivă.
La restaurant am stat până pe la 11 noaptea, după care am venit în cameră şi am dormit buştean. Duminică am mers iar cu Horia şi Clau la Dom, am făcut poze, iar o tură de shopping, ei mi-au făcut cadou bani ca să-mi iau adidaşi NIKE. Nu mi-am găsit atunci, fiindcă nici nu am avut timp să umblu, deoarece la 12 trebuia să plecăm pe stadion, pe San Siro unde s-a jucat meciul AC Milan cu Siena. Care s-a terminat 1-0. Dar a fost superb. E un spectacol pe care îl recomand tuturor. Ne-am simţit excelent. Am luat masa pe San Siro iar mâncarea a fost excelentă. Ce mi-a plăcut mult în Milano: prăjiturile. La patiserie şi cofetărie sunt super italienii. În schimb sâmbătă seara am mâncat la restaurant ceva paste cu rizzoto care nu mi-au plăcut absolut deloc. După meci am mai mers la o tură de shopping şi mi-am cumpărat şi adidăşeii Nike. :-) Şi mi-am mai luat un troller fiindcă era imposibil să-mi încapă tot ce mi-am cumpărat în geamantănaşul meu micuţ.
Luni dimineaţa am mers dimineaţa la Catselul Sforzesco, un loc extraordinar de plăcut.. Din păcate nu am zăbovit mult fiindcă trebuia să ajung pe Via Montenapoleone ca să ridic o comandă de pantaloni pentru Horia care plecase cu o seară înainte. Atunci mi-am luat şi nişte blugi faini tare şi o geantă super. Am decolat la ora 15. A fost un vis. M-aş întoarce şi mâine dacă s-ar putea. Am întâlnit mulţi români. Am şi făcut schimb de numere de telefon cu câţiva. A fost super. Ce mai... Vă doresc tuturor să mergeţi dacă puteţi.