Cea mai bună prietenă

Tuturora ne este dat să avem în viaţa noastră o "cea mai bună prietenă". Aici mă refer la fete şi femei pentru că în general femeile îşi fac mai multe confidenţe, ele sunt cele care caută să se destăinuie, să gasească un aliat al suferinţelor lor, omul acela care să asculte, să înţeleagă, să aline, să-ţi întindă o mână atunci când te afli în impas sau să-ţi ofere un umăr pe care să plângi. Dar ce are în plus "cea mai bună prietenă"? Ce o face mai specială, mai deosebită? Ce calităţi întruneşte ea pe lângă cele enumerate deja? Disponibilitatea de a fi lângă tine 24 de ore din 24? Ea este prima care-ţi dă sms de ziua ta imediat după 12 noaptea pentru a fi sigură că nu o va face nimeni înaintea ei? Cea care îţi ştie şi cele mai intime gânduri? Cea care este alături de tine şi în cele mai tragice momente ale vieţii tale dar şi în cele sublime, de fericire desăvârşită? Cea la care alergi mereu când ai nevoie de bani? Care te iubeşte necondiţionat şi stă la căpătâiul tău atunci când eşti bolnavă? Care nu este invidioasă nici pe prietenul tău nici pe celelalte prietene ale tale? Care ştie să tacă atunci când trebuie, să te scuture şi să te aducă brusc cu picioarele pe pământ când începi să o iei razna? Sau care empatizează cu tine şi îţi spune ce vrei să auzi?
Cândva, dăruiam teribil de mult, uitând de mine. Când îmi doream cu orice preţ să am o anume prietenă. Şi nu mă lăsam până ea nu devenea cea pe care eu o numeam "cea mai bună prietenă". Şi ele, simţind adoraţia şi admiraţia mea mă acceptau. În orbirea mea incconştientă, nu realizam că de fapt ele nu erau deloc cele mai bune prietene. Că eu eram o prietenă minunată, le făceam toate gusturile, îmi cumpăram practic prietenia cu disponibilitatea mea, cu dragul meu, cu empatia şi prezenţa mea, cu daruri frumoase şi costistoare iar ele abia catadicseau să mă asculte, sau să-mi ţină minte ziua de naştere. Îmi doream cu disperare o prietenă care să ma adore aşa cum le adoram eu pe fostele mele prietene. Şi Dumnezeu mi-a dat. O prietenă care ar face absolut orice pentru mine. Iar acum încerc să am grijă să nu o rănesc aşa cum am fost eu rănită de toate fostele mele prietene. Şi încerc să o învăţ din experienţa mea.
Dar dacă vă gândiţi că ea e cea mai bună prietenă a mea, ei bine, nu. Eu am mai multe cele mai bune prietene. O să râdeţi. Cum să am mai multe? Uite aşa. Din fiecare perioadă a vieţii mele am păstrat câte o prietenă. Am o prietenă din copilărie, chiar două dacă stau să mă gândesc, o prietenă din şcoala generală, o prietenă din liceu şi una din facultate, am prietenă bună de la ambele foste locuri de muncă, am prietenă bună de la ţară de unde am locuit, prietenă de la bloc, prietenă de pe net şi prietenă... Mai continui? Da, da, ştiu n-o să mă credeţi. Sau o să-mi spuneţi că trebuie să fie una mai aproape de sufletul meu. Ei bine, da. Ea este cea care mă critică atunci când greşesc, care îmi susţine toate realizările, cu care stau la telefon 5 ore fără să mă plicitisesc şi pe care chiar dacă nu am văzut-o niciodată, o simt că este cel mai minunat om de pe pământ. Îţi mulţumesc că exişti prietena mea!

Din nou ELEN...

Elena. Vă povesteam de ea mai jos. Necunoscuta aceea plină de înţelepciune şi curaj, de sensibilitate şi altruism. Ne certasem în luna decembrie. Iar mă luase gura pe dinainte şi spusesem lucruri fără să le gândesc. E incredibil cât de impulsivă pot fi câteodată. Bineînţeles că s-a supărat pe mine. Mi-a replicat iritată că e ultimul sms pe care mi-l dă. Bineînţeles că am regretat în secunda 2 actul meu necugetat. După câteva zile i-am dat un sms. Nu mi-a răspuns. Aşa cum nu avea s-o facă nici de Crăciun sau de Revelion. Am fost incredibil de tristă. Nimic nu avea sens. Gândul că am supărat una din cele mai dragi fiinţe din viaţa mea nu îmi dădea pace. Îmi spuneam resemnată că totul era în zadar... Renunţasem. Acum câteva zile stăteam la calculator acasă şi pe la 10 seara mă trezesc cu un sms. Era de la EA. Am tresărit... Nu-mi venea să cred. E clar că e scris undeva să rămânem prietene veşnic. Aşa cum spune despre mine, despre ea şi despre B : "Greu scăpăm una de alta. Greu...".

Fenomenul Song

Fac parte din generaţia anilor 70 şi un pic, generaţie care a trăit cu intensitate toate schimbările majore din viaţa socială, politică, dar mai ales culturală. Pentru că în anii comunismului, cuvântul "monden" nu exista în dicţionar. Din acest fenomen cultural al perioadei comuniste făcea parte şi grupul coral Song. Stăteam cu gura căscată la televizor. Erau atât de complecşi, de dezinvolţi, de talentaţi... Erau uluitori. Spărgeau fără rezerve barierele impuse de canoanele dure în care eram constrânşi. Deveniseră lideri, formatori de gusturi, de opinii. Iar liderul lor se numea Ioan Luchian Mihalea. A fost asasinat într-un mod bestial în luna noiembrie a anului 1993. Dar povestea Song trăieşte. În Jurnalul Naţional de astăzi, Ediţia de colecţie îi este dedicată. Dacă nu aţi auzit, cu siguranţă că citind ziarul veţi câştiga o bilă albă pentru cultura voastră generală, iar ceilalţi, care aţi trăit ca şi mine, fenomenul Song pe viu, veţi retrăi senzaţii de nedescris. Redau mai jos una din ultimele poezii pe care le-a scris Ioan Luchian Mihalea zis Oanţă. Predestinare??? Daţi voi verdictul...

Eu am murit

"Eu am murit. Cum? Încă n-aţi aflat/ Că de acum eu nu mai sunt pe ştat?/ Şi nu v-a spus vecina de la trei/ Că nu mai vin la mine-n vizită femei?/ Că m-aţi văzut trecând la pâine, e exclus.../ Nu se mănâncă pâine acolo unde-s dus./ Sau că eram la coadă la benzină?!/ Nu cred. Pe drumul ăsta, nu circulă maşină./ Pe stradă spuneţi că m-aţi observat?/ Era-ntuneric şi m-aţi confundat!/ şi cum de nu e în ziare anunţul?/ Iertaţi-mă... e clar.../ credeam că nu e cazul şi-acolo să apar! / Dar ce? Vă-nchipuiţi că mi-era greu/ să dau o sută din salariul meu? / Şi afar de asta, eu sunt un proscris... / Se pare că... m-am sinucis... / Cântam, şi-aţi spus că nu e bine / Şi atunci mi s-a făcut ruşine, / Dar nu oricum... / Mi s-a făcut ruşine/ De nu am mai ieşit pe străzi cu tine!/ Prietene, eşti singurul din lume/ ce ştie ultimul meu nume..."