"Visatorii nu mor niciodata". Pentru ei s-a creeat un univers aparte.

Uitasem de mult timp gustul evenimentelor mondene. Parcă nici nu am existat vreodată în această lume sclipitoare, fascinantă şi atât de interesantă. Mi-am dorit să ajung la lansarea cărţii prietenei mele dragi, Carmen Voinea-Răducanu, mai mult din drag şi din solidaritate pentru ea, fiindcă ştiam cât de important este să aibă oamenii dragi alături. Şi totuşi...un sâmbure de îndoială a existat: "Dacă nu-şi mai aduce aminte de mine?", "Dacă nu e aşa caldă în realitate?". Asta până în momentul în care o voce caldă şi incredibil de afectuoasă m-a strigat "Ana!!! Ai venit!!!". M-a îmbrăţişat cu afecţiune sinceră, însă era topită de emoţii. Doamne, cât am iubit-o în acele momente! Aş fi vrut să-i transmit toată relaxarea mea, toată liniştea pe care am simţit-o atingându-i sufletul sensibil. A făcut-o Mihaela Rădulescu în locul meu. Ea a avut mijloacele necesare să fie omul smart and funny care să destindă atmosfera, să o recreeze în parametrii ei, ai divei care este. Şi totuşi, acolo, la Târgul Gaudeamus, la standul editurii For You, nu Miha a fost în centrul atenţiei, ci Carmen, cu vocea ei caldă, cu gândurile ei afectuoase şi sincere, cu ochişorii ei plini de lacrimi de bucurie. Au fost vedete bucuria reîntâlnirii cu oameni dragi, emoţia pozitivă, succesul literar, discursul subiectiv, încărcat de sentimente puternice, de vise împlinite. A fost ziua perfectă care mi-a încărcat sufletul nu până la refuz, ci până a dat pe-afară de preaplin şi de drag, ziua-bijuterie pe care o voi păstra în suflet toată viaţa.
Pe Carmen am avut bucuria s-o cunosc acum mulţi ani (nici nu mai ştiu cât de mulţi) pe când ea era asistenta Mihaelei Rădulescu la emisiunea "Duminica în familie" şi eu jurnalistă la "Taifasuri". Mihaela abia îşi lansase prima carte şi eu mi-am dorit foarte mult două autografe pe ele. Carmen mi-a facilitat atunci acest lucru. Am venit nerăbdătoare şi emoţionată pe la un studio prin Piaţa 1 Mai, traversasem tot oraşul ca să ajung, iar acolo m-a întâmpinat Cita (Carmencita). Am stat cu ea, în spatele camerelor, tot timpul, deşi mi-a oferit cu amabilitate loc în public. La un moment dat, m-a luat cu ea în cabina DIVEI unde-am păşit ca într-un sanctuar. Atâtea rochii, parfumuri şi brăţări n-am văzut niciodată într-un loc aşa micuţ. Aceea a fost singura mea întâlnire reală cu Cita.
La un moment dat, a ieşit din umbra Mihaelei şi a început să scrie. Dar un scris din ăla de consumi 10 rânduri de batiste sau râzi cu gura până la urechi. Am început s-o urmăresc frecvent pe blog şi la un moment dat, mi-am făcut curaj şi i-am scris în privat pe facebook. Paradoxal şi cu totul neaşteptat pentru mine, primele ei cuvinte au fost "să ştii că îmi aduc aminte perfect de tine, ştiu exact cine eşti". Relaţia noastră a fost una de ataşament reciproc de-a lungul timpului, ea mă citea, eu o citeam şi comentam amândouă pe la postările celeilalte.
Mi-a fost alături în momente dificile, m-a susţinut de la distantă, iar sensibilitatea ei faţă de toate acţiunile mele de la şcoală sau în afara ei, m-a făcut să o consider o prietenă extraordinară în timp. Numai că, uneori, am avut aşa nişte surprize neplăcute cu oameni pe care-i consideram prieteni pe facebook, încât asta a determinat rezervele mele iniţiale. Nu mai este cazul. Carmen a intrat definitiv în sufletul meu şi nu va mai pleca niciodată de acolo.
În ceea ce priveşte suma trăirilor ei cele mai personale, numită "Visătorii nu mor niciodată", copilul ei drag, care s-a născut într-o zi frumoasă de noiembrie, nu pot spune decât că abia aştept s-o ating cu sfioşenie, cu drag, ştiind că ţin în mâini sufletul prietenei mele dragi. Te iubesc, Cita! Infinit...