Mama de Petre Ghelmez
Ea este unică pentru că ne-a dat viaţă. Viaţa se dă o singură dată şi este singurul bun care nu are asemănare pe pământ şi nici în univers. Ceilalţi, în jurul nostru, ne pot dărui dragostea lor, gândurile lor, gândurile lor de lumină şi adevăr, ne pot aduce la picioare soarele şi luna de pe cer.
Dar mama ne-a făcut să existăm!
Ne-a făcut să fim!
Noi suntem parte din ea şi ea este parte din noi. Poate să-şi uite lumina raza din care s-a născut? Poate picătura sărată, smulsă din apa mării, să uite marea? Bucuriile, durerile, speranţa şi înălţările au pentru noi sensuri complicate şi nestatornice. Pentru Mama ele au un singur sens: către noi. Ea se bucură pentru noi, suferă pentru noi, speră pentru noi şi i se umple sufletul de vuietul zborului înălţărilor noastre.
Există vreun om pe pământ care să fi dat mai mult şi să fi primit mai puţin decât Mama?
În adăpostul grijilor ei s-a zidit liniştea noastră. Braţul ei ne-a fost acoperământ şi apărător de primejdii. Cântecul ei ne-a făcut somnul lin şi adânc. Cu vorbele ei am început să dăm numele lucrurilor şi fiinţelor, zidind lumea din nou. Ea s-a bucurat când am făcut primii paşi şi tot ea s-a întristat când ne-am rănit genunchii sau fruntea pe scara muntelui de lumină pe care am pornit să urcăm la începutul începutului.
A sărutat rana şi rana s-a vindecat. Cine, în afară de Mama, mai poate săruta o rană şi rana să se vindece?
A plâns ea ca să nu plângem noi.
A răbdat ea, ca să nu răbdăm noi.
Pentru toate acestea şi pentru atâtea altele, o să plătim cu un singur cuvânt: Mama. Cine altcineva, în această lume, poate dărui totul în schimbul unui singur cuvânt?
Drumurile noastre în lume pot fi lungi şi întortocheate... dar drumul acesta are mereu un început. Iar începutul acesta este în braţele Mamei.
Ştiu! În pădurea de minuni a lumii rămânem datori tuturor cu un gând, cu o tresărire de suflet, cu o privire înfiorată de dragoste şi de bucurie: spicului – că ne-a hrănit; vântului – că ne-a cântat; frunzei – că ne-a umbrit; prietenului că ne-a însoţit...
Mamei îi rămânem datori pentru totul!
Cum să-i mulţumim acestei fiinţe care nu aşteaptă mulţumiri? Cum să răsplătim această fiinţă care nu aşteaptă răsplată? Cum să-i întoarcem jertfa şi dragostea, când jertfa şi dragostea sunt singurele lucruri care nu se pot întoarce?
Îngăduie-mi să-ţi sărut dreapta şi fruntea. Mamă a mea şi mamă a tuturor fiilor şi fiicelor lumii! Sărutul meu arată cât sunt de sărac în faţa bogăţiilor jertfelor tale. Dar numai tu pe această lume poţi dărui o viaţă pentru un singur sărut de recunoştinţă!
Tu esti, mama!
De Petru Demeter Popescu
Când eram copil odată,mama mea învăţătoare
M-a luat cu ea la şcoală,doar aşa,într-o plimbare.
Şcoala mi-a părut castelul,iară clasa cu fereşti
Poza mândră întâlnită într-o carte cu poveşti.
Ea,ţinându-mă de mână,mă purtă spre banca-ntâi
Şi o scurtă mângâiere mi-aşeză la căpătâi.
Banca-naltă,eu mai singur decât cucul mă simţeam
Şi-aşezat aşa pe vârfuri tot la mama mea priveam.
Aş fi vrut să fiu acolo lângă ea şi nu aici
Lâng-aceşti copii din clasă,mult mai mari,dar tot pitici.
Am aflat chiar fiindcă mama tuturor le surâdea
Când ştiam că numai mie ea acasă îmi zâmbea.
După un timp,pe care astăzi poate doar l-am tălmăcit,
Clasa-ntreagă,întrebată,a fost pusă la ghicit.
-Dragii mei,să-mi spuneţi mie,a-nceput învăţătoarea,
Cine muntele-l întrece-n înălţime,iară marea
O întrece în mărime prin atâta bunătate?
Ce fiinţă este-n lume cea mai scumpă dintre toate,
Care mângâie când doare,care cântă când mângâie,
Stând de strajă suferinţei pruncilor la căpătâie?
Cine este-acea fiinţă fără care nu se poate,
Cea mai dragă,cea mai mare şi mai bună dintre toate?
Clasa-ntreagă se gândeşte…ochii mari,mintea-ncordată.
Un băiat parcă e gata să răspundă….şi o fată….
Nu ştiu ce fior mă prinse şi pe mine-ntr-o suflare,
Am uitat că sunt în bancă,mama că-i învăţătoare,
Şi pe când băieţi şi fete mâna ridicau în sus,
Eu,cu voce îndrăzneaţă,cu iubire de nespus,
Le-am luat-o înainte şi-am strigat fără de seamă:
-Cea mai scumpă din fiinţe-n lumea asta….
TU EŞTI, MAMĂ !
Mama de Panait Cerna
I
Din vârsta fericirii fără minte
Icoane dragi mi-apar mereu-nainte :
De lume răzleţită şi sfioasă,
In ramă de salcîm zăresc o casă.
Şi-n casă, într-un colţ întunecat,
Văd un copil de mama lui certat.
El mâinile şi-ntinde spre iertare,
Dar ea-i tăcută şi nendurătoare.
Din toţi câţi trec, nu-i nimeni să-l aline !
Şi plânge-năbuşit copilul –
Ş-adoarme în suspine.
Dar peste noapte-o biruieşte dorul –
Din somnu-i sare muma,
Şi spre ungherul unde-i doarme-odorul
Păşeşte-n vîrful degetelor numa.
Pe somnul lui cel fin
Duioasă se-nclină ;
De-al vieţii sale chin
Un zâmbet i-animă.
Zbucneşte fără’ zăgaz
Iubirea ei mută –
Şi plânsul lui obraz
Plângând îl sărută.
Şi mii de mângâieri
Pe creştet i-adună –
De ziua cea de ieri
Ce dulce-l răzbună !
El simte cum s-apleacă peste dânsul
O umbră bună ce l-ar dezmierda –
Şi-ntr-un suspin, pe cînd ea-i şterge plânsul,
Intinde braţele lui mici spre ea.
De gâtul ei s-atârnă în neştire –
Toţi îngerii din ceruri îi sînt fraţi !
Invăluiţi de-a candelei lucire,
Copil şi mamă dorm îmbrăţişaţi…
II
Tu, inimă de mamă, soarta mea,
De ce mi-ascunzi tu darurile tale ?
Căci la pământ căzui cu sete grea
Şi iată ! a secat izvoru-n cale…
La porţi străine am cerşit iubire,
Şi porţile cu zgomot s-au închis ;
Iar unde-am vrut să picur fericire
Am otrăvit dumnezeescul vis.
O, mamă ! o nădejde mă mai ţine :
Că n-ai să-ţi uiţi copilul în străini –
Că în curând mă vei chema la tine,
Să gust din rodul veşnicilor spini…;
Că, bună, vei veni să-mi vindeci rana
In clipa sfântă cînd voi adormi,
Cînd sub pleoape voi strivi icoana
Acestei lumi – ce n-a fost, nici va fi…
Inalţă-mă atunci, spălat de rău,
In lumea inimii ş-a frumuseţii,
Să mă deştept din somnul greu al vieţii,
Plângând, de mult noroc, la pieptul tău
Cantec de leagan pentru mama de Grigore Vieru
CANTEC DE LEAGAN PENTRU MAMA
Dormi-adormi, maicuta draga,
Dorm nepotii tai de fraga,
Dorm si blidele spalate,
Dorm si rufele curate;
Dorm trudite-a scarii trepte
Langa cuibul meu de pietre,
Doarme-n tihna greierasu-n
Clopotelul de la usa;
Doarme casa ta batrana,
Doarme via sub tarana.
Dormi! Prin vis, pe val de mare,
Sa te vezi copila mare,
Langa-un ciob si o cordica
Sa te vezi copila mica.
Sa te vezi si mai nainte:
Cand erai cum nu tii minte.
Dormi, maicuta mea albita,
Dormi, maicuta mea iubita!
Cantec de leagan de Stefan Octavian Iosif
Hai, odor, hai, pasarica,
Dormi, o, dormi fara de frica,
Sa te-alinte
Mos cuminte
Si sa-ti cante-ncetinel:
"Mugur, mugur, mugurel..."
Ingeri vin tiptil si-alene
Sa te mangaie pe gene
Si mi-ti leaga-n
Dulce leagan
Fraged trupusor de crin,
Ca s-adormi frumos si lin...
Ce tresari?...Nu-i nime, nime...
Liniste si-ntunecime,
Doar zefirul, musafirul
Cel sagalnic si pribeag
A trecut pe langa prag...
Si-a trimis o gaza mica
Sa-ti aduc-o scrisorica
Si sa-ti spuna
Noapte buna
Ca si el, satul de drum
Merge sa se culce-acum...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu