Nu cred ca am povestit vreodata aici, cat de mult a insemnat Mihaela Runceanu pentru mine... Ma mandream ca sunt si eu buzoianca ca si ea (din Ramnicu-Sarat). Mihaela era un idol al generatiei noastre, in anii 80. Era talentata, frumoasa, avea o carisma inimaginabila si era inzestrata cu o forta a glasului de neegalat pana in ziua de astazi... Imi doream nespus de mult s-o vad macar o data in realitate, dar... n-am fost printre norocosi... Nici la inmormantarea ei nu am putut merge, deoarece era intr-o sambata iar sambata se invata si ordinele de SUS erau clare: niciun copil/cadru didactic nu va absenta de la cursuri pentru a participa la inmormantarea Mihaelei Runceanu.
Tin minte ca atunci cand am aflat vestea era o zi frumoasa, frumoasa de toamna... Plangeam si eu si colegii mei si nu ne venea sa credem ca Mihaela NU MAI ESTE! "Tovarasa" de fizica era din Buzau, asa ca ne-am luat inima-n dinti si am intrebat-o: da, asa este! "Da' stiti sigur?" insistam eu nevrand sa cred in realitatea aceea care desfiinta orice alt gand. "Da, stiu sigur. Tatal meu e colg cu tatal ei la IPIC-CF si mi-a confirmat..."
Din acea secunda a inceput pentru mine perioada de fan. De fapt, cred ca pana atunci nici nu cunoscusem notiunea... Dupa noiembrie '89 am inceput sa strang articole, poze din ziare (f putine la acea vreme) si in primavara anului '90 am facut rost de nr. de tel. al familiei Runceanu. Am pus mana pe tel. fix si am sunat. A fost un gand nebunesc si totusi... am indraznit. Am stat atunci foarte mult de vorba cu doamna Runceanu care devenise o umbra a celei ce-a fost. Nu cred ca avea ochii uscati vreodata si fuma mult... M-a invitat la ei la Buzau. Ma tot rugam de mama sa ma lase, insa-i era teama sa ma lase singura la 13 ani pe tren. Si totusi, pana la urma, am convins-o! Era noiembrie 1990 si se implinea un an de cand Mihaela plecase la stele. Ne-a luat pe toti copiii care eram acolo la dumnealor acasa (venisera si din Turda elevi, si din Lugoj...). Ne-a oferit fiecaruia dintre noi fotografii. Am plecat acasa cu sufletul plin de emotie nefireasca: aveam prima mea fotografie adevarata cu Mihaela (din pacate fara autograful ei...)...
Am constituit ulterior legaturi frumoase si durabile cu alti fani (legaturi care dureaza si astazi) si am mentinut in continuare legatura cu parintii Mihaelei. Cand am ajuns sa scriu in presa, unul din reportaje l-am realizat acasa la fam. Runceanu. Am colaborat cu Andreea Marin pentru realizarea unui moment inedit la "Surprize-Surprize" dedicat Mihaelei.
O ascult cu drag, de cate ori am ocazia... Insa de un an aproape, de cand s-a intamplat tragedia cu Madalina, mi-e tare greu sa le mai ascult pe Mihaela si pe Mada.
Din 2009, de cand s-au implinit 20 de ani de la plecarea Mihaelei, s-a constituit un alt grup de fani care reuseste, de doua ori pe an, cu ajutorul domnului Mihai Bogatu (ziarist si prieten bun al Mihaelei) sa realizeze evenimente tulburator de frumoase in memoria ei.
Le multumesc tuturor pe aceasta cale si-i asigur de toata dragostea si sprijinul meu, chiar daca nu am putut fi alaturi de ei de fiecare data.
Clipa aceasta frumoasa de remember mi-a fost starnita de emisiunea "Doamne de poveste" de la Acasa TV a carei protagonista a fost chiar Mihaela noastra iubita.
Cel mai de pret dar ? Autograful domnului Runceanu pe prima pagina a cartii "Un cantesc ucis": "Ana-Maria, iti multumesc pentru tot ce-ai facut in memoria Mihaelei"...
Cel mai frumos vis ? Chipul Mihaelei zambind de la o catedra, vis in care am simtit toata caldura si dragostea ei de inger fara de pereche.
Te iubesc, Mihaela! Te voi iubi mereu!
P.S. Poza de sus a fost multi ani preferata mea. Chiar mi-am facut si eu una identica, atat de mult mi-a placut ipostaza melancolica a Mihaelei.
